MD

     Republica Moldova este situată în partea de sud a Europei. România-i stă la vest, iar în celelalte puncte cardinale se învecinează cu Ucraina. De sus până jos sunt 350 km, iar de la est la vest alți 150. Țara se întinde pe o suprafață de 33,7 mii km² , iar populația este cam dublul Bucureștiului, 4,35 milioane locuitori. Capitala este …, Doamne, iar am desfăcut un Cico!, bat câmpii.

     … după două pahare, șpriț, și trei țigări…

     Mai aproape de fostul mare URSS, într-acolo m-am îndreptat mai-ieri pentru petrecerea revelionului. De fapt, pentru a mă bucura de ceva timp liber.

     Spre vest am mai fost, simțeam nevoia de … hmm…, aș spune, mai puțină ordine și disciplină. De când am sădit ideea și până-n ajunul plecării am fost amuzat de remarcile unor cunoscuți care n-au trecut Prutul nici măcar cu gândul, dar au văzut la televizor și-au citit în presă atât de multe încât au şi tras linie. Concluzia era doar una, amenințarea rusă. N-au existat polemici căci întrebam la rându-mi cât se poate de inocent de ce SUA și al său NATO nu ar fi o problemă. Evident că răspunsul nu venea. În cel mai fericit caz zăream doar confuzie pe chipul interlocutorului. Nu sunt pro sau contra a nimic, pur și simplu lucrurile se întâmplă; există orânduire.

     Ața mă trage de mult pe plaiurile de peste Prut, amuia s-a ivit ocazia. Apuc ruta clasică din București, spre Buzău – Focșani, pe DN2, la Tișița virez dreapta spre Tecuci, iar după, tot spre răsărit, trec de Bârlad, de Huși, de punctul frontierei române, Albița, iar la cel moldovenesc, Leușeni, mi se-nfundă.

– Procura!, tună vameșul.

– Care?, încerc să habar n-am ce, dându-mi seama c-am feștelit-o.

– Păi, a cui e mașina?

– A mamei, răspund în timp ce zâmbesc tâmp.

– În regulă, vreu procura!

…

     Dialogul continuă, eu mă dau de ceasul morții, vameșul se ține tare. La fiecare câteva cuvinte rosteşte „vă întorc”. Explică-i verzi și uscate; deh, am luat-o prin fasole, o țin langa. Omu’ are dreptate, încerc să-l înduplec impresionându-l. Greu de tot puiul de sovietic cedează, permițându-mi să continuu drumul. Demn, ca şi cum rugămințile transformate în scenetă, în circ, n-ar fi avut loc, îi spun un simplu muțumesc. Pff, am scăpat, răsuflu uşurat, şi demarez. După doar 10-15 metri sunt oprit de alt vameş, la cașcarabeta următoare.

– S-a întâmplat ceva?, întreb timid.

     Omu’, încotoşmenit bine, îmi face semn, dând uşor din cap, să mă apropi. Îi înmânez documentele, mai puțin certificatul de înmatriculare. Printr-un gest de lefamite, dând din mână, le refuză.

– Talonu’.

– Poftiți!, şi-i întind documentul, pe care îl studiază nițel.

– Dânsa-i Lastochka?, arată spre maşină după ce-şi rodică ochii din coperțile actului.

– Nu, e Lyubimaya.

– Păi, atunci, arătați-mi procura.

     Iar cade cerul pe mine. Urmează altă şarjă de parlamentări.

– Mergeți mire?, vine întrebarea servită as.

– Poftiți?, raspund puțin năuc, adunându-mă.

– Nu. Eventual, mă întorc mire, îi răspund râzând în încercarea de a mă amuza de poantă..

     Cei doi vameşi se privesc preț de câteva clipe după care izbucnesc în râs.

– Tocmai ați divorțat şi iar vă trebuie…şi un alt hohot le curmă graiul.

      Ha ha ha, e tot ce pot replica în timp ce primesc talonul și permisiunea de a intra în Republica Moldova. Puțin mai târziu am aflat că a te duce mire e sinonim cu a-ți cunoaște soacra. Asta e, bine că am trecut frontiere. Sigur vameșii nu au parte de prea mulți bufoni și papagali într-o tură.

     De la graniță și până-n la capitală – așa spun moldovenii – mai e o bucată de vreo 100 km, pe M1. Aceasta-i denumirea tronsonului de drum, nu c-ar fi autostradă. Asfaltu` i bun și nici nu traversează multe localități, se merge lejer.

     Cum nu era de-ajuns peripeția din vamă, în puterea nopții sunt trezit de susurul apei. Drăguța, curge din tavan, și-a croit drum printr-un spot luminos. N-are rost să mai pomenesc scena care i-a urmat evenimentului: telefoane. rusă, vecini, paznic, tot tacâmul. Aistea îs momente de care n-ai cum să nu-ți amintești după ce le depășești, fac parte din pachetul turistic.

     Amuia am altă treabă, i-au la pas Chișinăul. Atât, fără obiective turistice. Doar plimbare. Cel mai bun contact cu un oraș îl am în stradă, printre localnici. Iar în Chișinău aorta pleacă din Piața Centrală. De la … nimicuri și până la … orice, în imensa piață se găsesc de toate. Cu puțin noroc se pot cumpăra și arme, cel puțin asta-i senzația, că n-ar fi o problemă. E 31.12, pe la prânz, iar piața-i plină, un furnicar. Fiecare vinde ce are și ce poate, toată lumea cumpără, nu există persoană fără vreo traistă. Pe tarabă, pe sub ea, pe caldarâm, la colțuri, pretutindeni se face comerț. De unde-ți procuri mâncarea iei și șoșete, nu-i bai. Ce dezordine ordonată! E viață! Nimini nu pare preocupat de cum și ce să facă, nici măcar de ochii lumii, nu. Se trăiește prezentul, chiar dacă nu toți duc cel mai ușor trai.

     Bag de seamă că mersul pe aceste plaiuri nu-i neapărat politically correct. De ce ar fi? Îmi place locul, mă simt mai aproape de originile ancestrale. Și iar simt că locul meu nu-i neapărat în vest, cel care acum mi se pare sălbatic. Acolo unde curvele sunt virgine, iarba-i ordonată ca-n rastel, noanțele hainelor sunt doar trei: gri, bleu, și negru, șosele sunt impecabile, oamenii vorbesc în șoaptă ca nu cumva să deranjeze confortul celorlalți. Lista ar fi lungă. Mă rezum doar la niște espectorații menite să făurească omul modern , pardon, robotul, varianta în carne și oase.

     Savurez vuietul străzii, trec și de autogara din care dacă nu-s atent sigur urc într-o mașină care m-ar duce oriunde poftesc, și continuu pe Ștefan cel Mare și Sfânt. Mă îndrept spre kilometrul 0, buricul târgului practic. Trotuaru-i denivelat, cu porțiuni în care asfaltul ori s-a speriat și a fugit, ori a fost furat, ori pur și simplu nu a fost așternut. Lipsesc și câteva borduri, nici nu contează. Chiar și autobuzele regiei locale de transport sunt de la foarte vechi, probabil au slujit și-n timpul războiului terminat în `45, până la ultimile răgnete în materie de transport urban motorizat. În aceeași notă sunt înșirate și magazinele, buticurile, de la dughenele staliniste și până la cele mai moderne spații comerciale. Cromatica e vastă, de asemenea. Puținele luminițe multicolore întinse de-a latul arterei amintesc de sezonul sărbătorilor hibernale, la pachet venind cu chioșcurile înșirate vis a vis de Casa Guvernului, în Piața Marii Adunări Naționale, sora Victoriei dâmbovițene.

     Sorb dintr-o ceașcă de izvar și mestec plăcintă cu vișine – îs teribil de bune! – și privesc forfota, alergătura stânga-dreapta a celorlați. Probabil se pregătesc pentru petrecerea ce va să vie. Să mă îngrijesc și eu de acest aspect? Nu-i grabă.

     Și schimbarea anului, la fel ca ziua de naștere, bag de seamă că reprezintă pentru cei mai mulți un prilej de sărbătoare. Pe undeva, ăsta-i mersul, dai o bere, un suc, deh!, e ziua ta. Nici nu știu ce se sărbătorește. Bucuria că ai venit pe Pământ (oricum n-ai nici un merit) sau că timpul se scurge, că ai mai îmbătrânit?  Cea mai mișto e urarea. La Mulți Ani! Buni? Răi? Duci poveri în cârcă? Te simți de căcat, în general? Ce contează cum trăiești, ani mulți să fie.

     Revelionul aci la Chișinău e altfel față de ce am trăit. În primul rând gazda nu e bună dacă nu umple masa cu mâncare. De altfel foarte bună, delicioase potoale, dar parcă prea mult, mai mult chiar decât la noi. Până și șampania curge valuri. Nu bere, nu tărie, nici măcar tărie. Șampanie de la început și până la final.

 – De ce atâta șampanie?, și a urmat o comparație cu ceea ce am fost eu obișnuit în materie.

– Așa-i la noi, vine răspunsul sec.

     Seara-i agreabilă, chiar faină. Însă dintre toate aspectele nu voi putea uita vreodată cantitatea de șampanie băută. Nu cred că am băut atâta în ultimii câțiva ani, cumulat. Și am fost la destule petreceri, de tot soiul.

     Prânzul primei zile a noului an mă prinde în Orhei (la vreo 45 km de capitala moldavă).

– Cine ce bea?, întreabă gazda.

     Răspunsul, la unison, a fost, exact!,  „șampanie”. Peste drum, cu ocazia următoarei vizite…

– Fraților, câtă șampanie beți?, întreb nemaiputând de curiozitate.

– La evenimente speciale se bea șampanie, nu?

– De acord, dar numai șampanie? N-am băut atâta de când mă știu. Și peste Prut se bea. Ciocnești un pahar, hai, încă unul, și cam atât. Mergi mai departe pe altceva.

     Au urmat doar râsete, șampania a continuat să curgă.

   Spre seară, sătul de șampanie, am intrat în galeriile subterane de la Cricova. Niște vin e bine-venit.

     Orășelul subteran e imens, parcă-i înscris în Cartea Recordurilor pentru lungimea galeriilor. Turul ghidat plimbă gură-cască pe o distanță scurtă, câțiva kilometri. Vizitez spațiul dedicat producției și îmbutelierii a ce altceva decât șampaniei. Urmează un sfert de ceas petrecut în cinematograful în care rulează un scurt film dedicat istoriei combinatului. După, mi se deschide seiful, gazda unor vinuri foarte vechi, iar în final vizitez câteva săli în care, în funcție de opțiunea aleasă la intrare, se degustă vin produs adhoc. Toată experiența e interesantă doar din punct de vedere al galeriei în sine, restul e marketing. Iar prețul plătit pentru vizită nu e deloc în nota a ceea ce se vede la fața locului.

     La orizont se mai zărește doar Orheiul Vechi, arunc o privire. Mai pe îndelete la o nouă descălecare. La fel și Catedrala Nașterii Domnului, Muzeul Național de Istorie al Moldovei, Grădina Publică, Purcariu’, Bălți, Rezervația Codrii și alte asemenea. Poate odată cu tura moto.

     Conchid aceste linii foarte mari în care am pus ieșirea pe tapet. Mi-a plăcut, am de ce reveni. Prima dată va fi la sfârșitul lui gerar, la o alergare prin galeriile Cricovei. Următoarele trebuie să fie cu motorul și cu bicla. De fapt nu trebuie. E musai.