După o zi tampon, de odihnă, adică somn de voie, o scurtă plimbare pe coclauri, două băi în mare, o bere şi puțin stat la plajă, mă trezesc în zorii zilei. Sunt ca nou-născut. Şi ce poftă de mâncare am!
Înfulec micul dejun, savurez cafeaua şi două țigări, scrutez harta… iată o buclă:
Admir schița, îmi place traseul; mă afund în scaun trăgând din altă țigară.
Totuşi ceva lipseşte. Nostalgia mă inundă. Bag de seamă că mi-ar plăcea să împărtăşesc această călătorie cu… Nu am senzația că atunci când o persoană îmi lipseşte întreaga lume pare a fi depopulată, dar îi duc dorul. De fapt, nu ştiu dacă ei sau a timpului plăcut pe care l-am petrecut împreună… Mă scutur, nu-i loc de lamentări. Călător, be the person your dog thinks you are!, urlă rațiunea proaspăt câştigătoarea a luptei titanice cu inima.
Mă scutur de povara gândurilor şi încalec plăcerea pură. Se ambalează, toarce minunat, şi mă poartă în şaua ei. Ca mai mereu. nu aştept mare lucru, chiar nimic; plec să caut. Absolut orice. De ce să rămână colțuri necercetate, negustate sau neîncercate? Iar sunt în pragul paradisului.
La granița muntenegreano-albaneză e aglomerație mare, coada-i lungă de 4,5 km. Săracii ocupanți ai maşinilor. Bine că au parte de răcoarea AC-ului, afară-i deja cumplit de cald.
Petrec doar câteva minute la frontieră, intru în Albania. Evident, sunt cu ochii-n patru, conduc cât se poate de prudent: vitele-s pe carosabil cam cum sunt gropile pe la noi, cerşetorii nu lipsesc nici ei din primii 2-3 km, matcajul şoselei aşişderea, iar porțiunile în care țărâna se contopeşte cu asfaltul îs cu toptanul. În atate condiții mă dau până la Shkodër.
Dacă în primăvară m-am delectat nițel prin pestrițul oraş, astă-dată nu-ncape vorbă. Căldura, bat-o vina. Abia respir, în mine intră apa ca în nisip, iar echipamentul moto, cel care a mai rămas pe mine, e şi el prea mult. Groaznic. Cu greu traversez urbea. Sunt atins de maşini în două rânduri, pietonii fac slalom pe şosea – traversează mai ceva ca-n Piața Romană, la ASE, iar scuterişti şi bicicliştii sunt mai destoinici chiar decât napoletanii. Ce rost are să pomenesc de lipsa marcajelor sau indicatoarelor rutiere? Sau de incercările zadarnice de a mă întelege cu vreun localnic asupra direcției de părasire a oraşului spre frontieră, via Koplik? Doar juna de ceas, atât a durat incusiunea în Shkodër, dar suficient timp pentru a mă slei de puteri.
De cu totul alt drum, raportat la tronsonul de la intrare, am parte acum. Şoseaua-i brici, asfaltul excelent, marcajele-s şi ele brici, iar indicatoarele au apărut cam ca ciupercile după ploaie. O plăcere!, chiar dacă tenperatura dă in clocot. Ce fain! În dreapta se ițeşte Parku Maranai, iar la o aruncătură de băț spre stânga, din când în când, îmi clătssc ochii în apa Skadarskoului.
Frontiera o trec pe la Prijelaz Božaj, chiar în vârful lacului, însă până la Podgorica, în afara unui scurt dans al şarpelui pe panglica asfaltului care străbate Parcul Național Skadarsko Jezero şi căldură toridă, nimic de menționat.
Nici în capitală nu am prea multe opțiuni. Cele 38oC îmi frâng aripile. Sunt în echipamentul moto, nu am schimburi, simt că mă sufoc. Culoare în obraji revine în timpul în care pulberea fină de apă mă răcorește. Chiar și zâmbetul e iar la locul lui, sunt viu, dar tot fricos. Nu prea îmi vine să mă afund în nurii Podgoricei, e mult prea cald pentru a merge încet. În atare condiții nu petrec decât un ceas la terasă. Păi, îi pot acorda capitalei o nouă șansă, însă, cu motocicletă, numai primăvara ori toamna.
E o zi toridă, nu pot vizita urbea muntenegreană. Nici tura nu-mi prea priește. Cred că ghinionul, măcar o fărâmă, mi-e companion, dar bine că nu-s singur. Mai devreme, poate mai târziu, coboară, îl lepăd pe acostament. Parcurgem o altă bucată bună, până după Danilovgrad, de unde aleg un alt partener – valea râului Zeta. Și deja-i mai faină plimbarea. Ne aruncăm priviri tandre, flirtăm, cemai?Sunt absorbit de frumusețile dimprejur, uit că la Nikšić trebuie schimbat macazul. Tot merg… vreo cinșpe` kilometri. Dragostea neatenția asta!
Revin pe calea cea bună, cotesc dreapta, mă strecor printre lacurile Krupac și Slansko și trag de gaz. Tronsonu-i propice. Viraje mai largi, mai strânse, asfalt excelent, trafic redus, urcușuri, coborâșuri, și răzleț – doar pe liniile drepte – peisaj încântător; munte, munte și iar munte. Vrruuummm!
Golful Kotor, ascuns în căldarea munților Lovčen și Orjen, se deschide undeva sub motocicletă. Mă prăvălesc spre țărm pe o șosea lată, într-o sarabandă de curbe, tuneluri și ace de păr. Ajung în Edden. Nu degeaba golful e inclus în patrimoniul UNSCO. Opresc aproape la fiecare colț … de orice pentru a mă minuna continuu; e foarte frumos, peisaju-i încântător. Îmi place atât de mult încât aș putea petrece vreo două veri p-aci.
Tre’ să m-adun, chiar dacă sunt fermecat de acest colț de lume. Însă numai după răcorire, în apa mării, puțină râncezeală , o bere sloi şi altă siestă.
Urnesc motocicleta. Trec prin sate, traversez cătune pescăreşti, orăşele, toate îngrijite, bibilite. Toate, fără excepție, sunt … care mai de care! Un singur minus, foarte mare, vine la pachet cu toată această minunăție. Turiştii. Mişună, zumzăie, mă cam împiedic de ei. Off!, e august, aproape toată Europa e în vacanță. Când mă voi învăța oare minte că în această perioadă e de mers doar la muncă? Mai sunt două-trei luni, în afară secerarului, perfecte pentru vagabondaj.
Neavând încotro, fac abstracție de neplăcere, şi pedalez prin Risan, Perast, Ljuta, Dobrota, Kotor, Gornji Stoliv și Trivat, așezări transformate în stațiuni, vreun ceas jumate`, poate două. Circa 40 kilometri. Acum, dacă tot i-am lăsat în urmă, pot afirma că sunt printre cei mai pitorești pe care i-am mestecat vreodată.
– Vă înțeleg, și eu sunt motociclist, dar vă sfătuiesc să nu urcați mai sus de Žanjev Do. Nu cred că vă vor lăsa colegii mei de acolo. Incendiul de vegetație este destul de serios, traficul e închis acum în acea zonă.
Cu coada așezată între mine și șa, întorc motociclete; Nacionalni Lovčen Parck rămâne pe data viitoare, daca va mai exista una. Și ce frumos trebuie să fie!, dar natura, draga, s-a pus de-a curmezișul azi. Ori vreun bou care a aruncat chiștocul aiurea. Cine știe?
Împăcat cu soarta continuu, cam plictisit, ce-i drept, până la Budva – zică-se, perla Muntenegrului. Într-adevăr, e foarte frumos, dar sigur nu și-n lunile verii, când seamănă cu cea mai mare țigănie posibilă. Doamne, câtă lume!?
Doar Sveti Stefan, tot pe coastă, mai animă puțin posomorârea cauzată de fericirea celorlalți, vacanța. Fortăreața a fost privatizată, pare a fi hotel acum. N-o pot vizita. Nici baie în mare nu pot face, n-am pe unde intra în apă. Pentru a mă bucura de scăldat tre` să mă îndrept spre Italia, înot. Un petec de plajă se găsește doar la ”privat” și costă între 25 și 40 EUR, în funcție de poziția față de țărm. Nu, mulțumesc!
Ca tacâmul să fie complet, nu cumva să uit de casă, ultimii 50 km îi străbat fix ca pe Valea Prahovei. Aici, ca și pe plaiul mioritic, toată frumusețea locului pălește din cauza aglomerației. A n-a lecție o primesc azi. Mai pleci la plimbare în august?, mă tot sâcâie întrebarea. Însă o lepăd în eter, împreună cu prima bere. Intră ca-n nîsîp.