O banală dimineață, o melodie faină, o șosea lată. Și perspectivele unui drum lung pe meandrele patriei. Împreună au stârnit amintiri despre trecutul nu foarte îndepărtat. Seamană a nostalgie. Da, exact acel sentiment pe care cu câțiva ani în urmă îl consideram prietenul cel mai bun al vârstnicilor. Doar al lor. Ehe, mai sunt ani lumină până `ntr-acolo, îmi tot repetam.
Părul m-a lăsat de izbeliște, orele de sommn au devenit tot mai importante, alimentația și ea are nevoie de o mai multă atenție, chiar și toanele prind rădăcini serioase, ce mai?, anii trec. E fără urmă de tăgadă, apogeul platitudinilor. Dar cum se scurge timpul?
Din când în când mă așez puțin pentru a privi peste umăr, în tihnă. Derulez, opresc filmul, mă uit mai atent, iar desfășor banda, trag linie. Îmi place acest exercițiu. E interesant, chiar benefic, mai ales prin prisma faptului că sunt printre cei mulți care au picat examenul trăirii numai în prezent. Nu mai menționez că nici lupul de stepă a lui Hesse nu sunt; mă refere doar la imposibilitatea de a vedea cum ar fi decurs viața dacă aș fi ales alt drum la răscrucea concretului ori a gândurilor. Un remediu, singurul de fapt, constă în împăcarea cu sinele.
Nu aștept cu sufletul la gură pensionarea, dar recunosc că sunt puțin curios să mă uit în urmă, cocoțat fiind pe cei 60-70 ani scurși. Cum se zărește drumul parcurs pană aici? Unde a fost apogeul (dacă a existat vreunul)? Cum îl vede Taz pe tacsu? M-am degradat rău de tot? Sunt demn? Care e percepția celor care mă cunosc de mulți-mulți ani? Am devenit libidinos? M-a părăsit simțul ridicolului (îmi place să cred că l-am avut)?
Cei de la Trooper au scos prin 2016 melodia intitulată sugestiv ”Anii trec”, o restilizare a mai vechii ”Zi după zi”. Recunosc rapid imixtiunile lui Nicu Covaci, Mihai Georgescu, Cristi Minculescu, Paul Ciuci și Călin Pop. E foarte faină piesă. Mesajul de asemenea, la fel și ideea – voci ale muzicii bune românești strânse sub aceeași streașină. Am aflat asta mai devreme puțin, de la radio, la câteva zile după sfârșitul sărbătorilor hibernale, varianta ’17.
Faptul că am copilărit alături de Compact, Iris, Pheonix, a fost … așa a fost să fie. Cu Celelalte Cuvinte sau Bere Gratis nu am (avut) nimic. Doar am preferat compania celorlalți. În pruncie există numai prezentul. Atât. Acesta s-a suprapus cel mai mult cu IRIS. Am trăit mult pe versurile lor, momente, clipe foarte frumoase s-au suprapus cu melodiile lor.
Acum a rămas numele. Unul foarte mare, sub care si-au făcut loc alți băieți, deocamdată mici. Vârstnicii s-au certat, se pare, ireversibil. E problema lor. A mea e că s-a stins flacăra, acel IRIS, iar ăsta e motiv pentru a (re)asculta „Floare de iris”.
Numele va mai dăinui și fără Minculescu, Popa ori Borobeică. Acoperit de glorie a fost chiar și fără Nuțu Olteanu. Nelu Dumitrescu are hățurile unei calești cu care poate aduna lauri de la alte curți imperiale. La fel de bine o poate transforma într-un car pe care să-l mâne de la câmp spre casă. Adică să-și asigure suficiența traiului cotidian conferit de pâinea cea de toate zilele.
La jumătatea lunii trecute am dat curs unei invitații, am participat la o petrecere pe care avea s-o întrețină IRIS. Hmm, ei la o petrecere privată? Pare ciudat, dar din politețe și curiozitate (ordinea e aleatorie) am dat curs poftirii numaidecât. Interesul însă mi-a pierit repede, imediat după ce formația a urcat pe scenă. Trupa s-a prezentat: Bună seara! Suntem formația IRIS, din București…”,și mi-am astupat timpanele; acasă nu am plecat imediat. Îmi era pur și simplu jenă față de gazda, dar și față de ceilalți invitați. Nu o meritau. Am mimat politețea până să-mi iau haina de la garderobă și tălpășiță. Până în pat, chiar și sub plapumă, am vorbit singur. Așa ceva!? Cum a ajuns IRIS în halul în care va avea nevoi de o astfel de … Suntem formația IRIS, din București…
M-am împăcat într-un târziu cu situația, atunci când am găsit partea bună a șocului suferit. Sper să port și acest exemplu mereu, iar când voi fi mai în etate – și în deplinătatea facultaților mintale – voi putea compara frumusețea tinereții cu cea a vârstei a treia. Tare mult îmi doresc să privesc atunci înapoi și să pot zâmbi văzând ”Că-ntr-o zi/Ce a fost nu va mai fi”.
AlexandruAlupei .Blog 