Biciclist cu diplomă

     E sîmbătă, 6.45. Încerc să-mi mențin temperatura corpului ridicată în timp ce un el și o ea tocmai ies din BOA chicotind. Sunt în jur de 5 grade, iar pe lângă mine mișună alți aproximativ 150 cicliști. Așteptăm startul brevetului de 200 km. E primul din seria clasicelor, urmează cele de 300, 400 și 600 km. Plus, între 10 și 15 august, colosalul de 1200+, adică Drumul Dunării, lung de 1400 km. Ehe, cum ar fi să…?

     Am emoții, nu am mai pedalat 200 km dintr-o bucată practic, chiar dacă am o vagă idee despre ceea ce înseamnă anduranță în ciclism. Trebuie doar să-mi găsesc ritmul. Constanță-i cheia, îmi spun. Ăsta nu-i concurs. Startul are loc între 7 și 8, iar de la 10.05 până la 14.00 e musai să-mi fie ștampilat buletinul concursului la punctul de control de la km 104 amenajat în curtea școlii din Valea Lungă-Cricov. După, înapoi spre Arcul de Triumf la care trebuie să ajung cel târziu la 20.30. Realizabil.

     Lipsa de experiență a pedalatului în pluton mă face să apuc solitudinea, chiar dacă mici grupuri s-au format încă de la plecare, atât rapide și foarte rapide, cât și lente. Atârn la coada câtorva, iau pulsul. Căpușez cinci plutoane, iar în Corbeanca bunul simț, măgarul!, învinge: Băiete, e ușor să atârni, dar e lipsă de respect, mârlănie chiar, față de cei care se succed la trenă. Treci și tu la galere ori te desprinzi! Of, știu că nu pot duce un 33-37 km/h într-o tură de anduranță. Mă lepăd, îmi caut propriul tempo. Un 22-24 e peste așteptările setate acasă – 20 km/h. Mă simt excelent!

     Bornele kilometrice se succed, la fel gropile, denivelările, camioanele și ai lor șoferi, în mare parte, nesimțiți. Da, da, și cei care conduc autoturisme sunt în egală măsură nemernici. Înțeleg că suntem mulți bicicliști răsfirați pe DN1A, dar lipsa de toleranță izvorăște din ancestrala proastă-creștere (această caracterizare e dedicată, din tot sufletul, și colegilor de pedale care au ignorat roșul semaforului de la Băneasa). Acest soi de meleu se frânge doar când părăsesc DN-ul, la Postârnacu.

     Deplasarea e mult mai relaxantă. Autoturismele sunt mai puține, iar camioanele aproape lipsesc. Cumva  formez cu alți patru un grup. Stăm uniți vreo 30 km, până pe la Dițești. Ritmu-i bun, ne rotim în față și pălăvrăgim ca țațele. Minunat mod de a mai omorî monotonia. Asta până rup rândurile. Chemarea naturii, deja-i a doua în decurs de doar trei ceasuri jumătate; clar am băut prea mult. Trebuie să mă temperez, aceste orpiri aiurea îmi distrag atenția, mă relaxează.

     Continuu solo. Șirul gândurilor de tot soiul e frănt pe dealurile a căror urcări, foarte scurte, îmi ridică ritmul cardiac. Porțiunea vălurită ține până la punctul de control pe care-l ating la 11.40.

     Sunt în grafic, mă simt bine. Înfulec o banana, niște brânză de capră – ce gustoasă și sărată e!, rad trei napolitane și fac mai mulți pași. Măsor cu lungimea pasului curtea școlii; iar alimentez: un pahar mare de tot cu Cola, un măr, o apă la jumate’. După cinșpe` minute în care am dat și două telefoane (încă mai sunt înconjurat de persoane care se îngrijesc de mine), umplu cele două bidoane și fac stânga-mprejur, nu înainte de a îndesa în buzunar un baton energizant. E musai să plec. Jigodia asta de relaxare, lenea, pe șleau, m-a îmbrățișat și azi, exact așa cum o face cotidian. E prietena mea, ne înțelegem perfect. Azi însă o reneg. Ne vedem mâine, scumpo!, și pornesc la drum. Urmează întoarcerea.

     Simt toate dealurile, movilele, orice rampă. Devine tot mai greu, mai ales pentru încă în refacere picior stâng. Drăguțul, miercuri era la fiziochinetoterapie, azi e în forjă. Se ține, bine. Trag de el alți 34 km, distanța dintre puntul de control și intersecția DN72 cu DJ101A situată în localitatea Brătășanca. A fost crâncenă această porțiune, căci vântul a bătut în permanență din față. Aproape două ceasuri de chin. Strâng din dinți, nu am alternativă. Refuz să mă opresc, știu că nu rezolv vreo problemă. Pedalez mecanic.

     Înțepătura unei albine îmi curmă elanul, opresc s-o scot de sub tricou. Ce fain, mi-a lăsat și acul. Am mai luat-o în freză astfel, dar tot nu pot pedala mereu cu fermoarul tras până sub gât. Dar, cum totul se întâmplă cu un scop, în cale-mi răsare soarele. E un ciclist care s-a rătăcit dimineașă. Încă-i amărât, a pierdut  startul cestui sezon al brevetelor clasice.

 – Am pornit tare, eram în primul grup. Făceam un 32-38….

 – Uau!, îl întreup.

 – Da, mergeam bine, dar am fost nevoit să opresc. Nu pot micționa din mers. Nu i-am mai prins, iar la intersecție am crezut că trebuie mers spre Târgoviște, nu înainte. Off!

 – Îmi pare rău, sincer, dar nu cred că îl consolează. Păi ce ai făcut până acum, totuși? Au trecut câteva ore de atunci, te puteai întoarce.

 – În fine, e lungă povestea. Mergem împreună spre casă.

 – Mi-e că te încetinesc. Sunt destul de obosit și piciorul mă jenează. Mai am cel puțin trei ceasuri de pedalat, trebuie să mă menajez.

 – Și eu sunt, îmi spune oftând, dar te duc în trenă.

     Îi răspund râzând că îi va fi greu să meargă atât timp în față, bla-blauri pe care le știe orice ciclist… Omu`o ține pe a lui. Până la joncțiunea cu DN1A e greu tare, același vânt, oboseală și mai multă. Cumva, de undeva, prind putere. Dus în cârcă prindem alți bicicliști. S-a format un grup de 7 șase. Trag ca apucatul să nu pierd acest tren care se deplasează cu o viteză situată între 29-32 km/h. Fantastic, duc și trena în câteva rânduri, chiar dacă pe distanțe foarte scurte.

     Ca gândul pedalez până la Mogoșoaia unde termin efectiv resursele. Sunt plăcut surprins să constat că am rezistat atât. D-aci  și până la Arc nu pot decât să mă târăsc, agonizez. Fiecare pedală doare. Foarte greu e când pornesc de la semafoare. Doamne!

    Cu buletinul cursei în mână și cu gândul la bere mă îndrept spre tejgheaua organizatorilor. Am parcurs distanța în 9 h și 10 min, am finalizat brevetul de 200 km.