Săptămâna lucrătoare s-a scurs lin, fără emoții. Puțina experiență căpătată la tura trecută, cea de 200 km, m-a relaxat nițel. Acum am o vagă idee despre ceea ce înseamnă ore întregi petrecute-n șa. Fizicul e dornic, abia așteaptă cei 304 km și diferența de nivel de vreo 800 m din cadrul brevetului de 300. Psihicul, în schimb, ezită. Cum voi rezista în nesfârșita stepă a Bărăganului?, e întrebarea care sună deșteptarea. E 4:50, sâmbătă.
Cântarul indică 80.2 kg. Halesc un mic dejun frugal, beau o cafea și o întind spre Arcul de Triumf. Sunt în ușoară întârziere, vreau musai să plec în traseu la prima oră, la 6. Și reușesc, căci ajung cu câteva minute înainte de ora stabilită. Clepsidra cerne și în timp ce recapitulez itinerariul. Punctele de control sunt situate la bornele 38 – Grădiștea, 116 – Lehliu Gară, 170 – Slobozia, 234 – tot la Lehliu Gară și sosirea, km 304, la Arcul la Triumf. Ah!, și consult, din păcate, prognoza meteo. Va fi cald.
Las plutonului un avans de vreo câteva minute pentru simplu motiv că-mi doresc parcurgerea traseului singur. Dacă nu tot, cât de mult pot. Sunt stresat de ideea trenei, a ritmului celorlalți. Trag pentru mine, cum pot, să nu mă simt dator în freun fel.
Lângă Grădiștea, la PC 2 – primul a fost la start – ajung la 7:35, ștampilez buletinul, beau apă mă hidratez după ce topesc sub limbă o bucată de glucoză și pornesc iar la drum. E soare, suficient de cald încât să rămân în echipamentul de vară, vântul abia mișcă firele de iarbă de la marginea drumului, ce mai?, o plăcere. Pedalez constant, găsesc cadența optimă. Încerc să nu rup ritmul si să nu mă poarte euforia în angrenajul micilor grupuri deja formate după prima haltă. Înaintez fluid până în Lehliu Gară. Ștampila și ora trecute-n buletin atestă trecerea p-aci.
În primă fază, spre Slobozia îndreptându-mă, urmez drumul județean 201B până la Chiochina. Altfel spus, circa 30 km pierduți între județele Ialomița și Călărași. Peisajul? Deplorabil… Vântul bate aici cu o constanță metronomică. Nu tu umbră, vreun copac ori tufă mai înaltă. Doar stâlpi aliniați de-a lungul șoselei, cablurile care-i leagă și o sumedenie de ciori. Partea a doua, petrecută pe DN2A, e dinamică. Șoferii, fir-ar ei să fie!, nu gândesc mai departe de habitaclul lor. Tronsonul dintre cele două puncte de control seamănă cu un meci de fotbal urât, chiar dacă cele două reprize sunt diferite.
Resimt oboseală mai ales în zona gâtului. Și umerii se resimt nițel, la fel podul palmei drepte. E firesc, sunt în șa de 7,5 ore, de 170 km. E timpul să-mi trag sufletul, unde atâta grabă? Deja-s trecut de jumătate. Iar timp e gârlă. Mănânc, beau, stau o leacă, refac stocurile – urmează ore grele – și-i dau bice. Pornesc practic spre Arc, spre casă, via Drajna, Lehliu, Fundulea și Pantelimon.
Urc scurta pantă care scoate șoseaua din oraș și mă lovește o pală de vânt. Bate din dreapta. Tare. Înseamnă că de la drajna și până … acasă va lovi frontal. Urmează cele mai grele patru ore fără cinci minute din viața mea de biciclist. Nicicând nu am suferit ca între bornele 170 și 234.
Vorbesc de 64 km lungi cât Postul Paștelui. Nu știu dacă această dinstanță numără mai mult de 20 viraje, iar casele de pe traseu sunt comasate în doar cinci localități. Multe pentru acest colț de lume. Zona-i propice doar pentru tandemul vânt-stepă. Poftim anduranță!, aud constant vocea serviabilului cornorat.
Partea urâtă constă în ușurința cu care pot da două telefoane. Primul organizatorului, îl anunț de abandon, iar celălalt unui prieten. Pentru celeritate inversez ordinea. În maxim două ceasuri ies din văgăuna asta. Dar partea bună într-o astfel de situație dificilă e introspecția. Singura soluție. Și asta se antrenează, fără brevete însă. De obicei mă apuc de treabă când sunt la ananghie. Ei, știu, de preferat sunt lucrurile reconfortante, cele mai multe dintre ele acasă fiind. Acum, aici, ciulinii Bărăganului îmi sunt casă, masă, tot.
Înfulec o pizza la PC-ul al V-lea, amenajat amenajat în aceeași locație cu cel de-al III-lea. Câteva lacrimi îmi curg în ceașca de cafea pe care o contemplez. Simt că s-a terminat, nu se mai poate întâmpla nimic până acasă. Sunt descătușat. Le mulțumesc și băieților care m-au luat în plasă, să fie sănătoși. Asta-i pomana lor, m-au cărat între obscurele Dragoș Vodă și Dor Mărunt.
După zece minute trecute de 18 ies din Lehliu Gară. Sunt brici! Trec și de Lehliu, Ștefănești, Ileana, Florica, Călăreți și Tămădău Mare, iar la Fundulea opresc. Deja-i răcoare, cel puțin așa resimt cele peste 20°C. În fine, mă echipez cu lungi, îmbrac foița reflectorizantă și-i dau bice. Se îngână ziua cu noapte, iar pe acest tronson aglomerat nu sunt în apele mele. Ultima turnantă o parcurg la lumina biciclistului din față. E beznă.
– Bine-ai venit, bravo!, și alte felicitări vin din parte celor de la sosire în timp ce o fată îmi ștampilează buletinul. Mai primesc diploma, o doză de băutură re-ceva și o strângere de mână. Toate sunt bine-venite după 15 h 50 min, 300 și câțiva kilometri, stat în soare și bătut bine de vânt…
Pragul intrării în casă îl trec nu cu mult înainte de miezul nopții. Interesant e că am exact aceeași greutate cu cea de dimineață – verific de trei ori după tot atâtea resetări ale cântarului. Lângă kile` adaug: buze arse și crăpate – nu le simt; vârful urechilor ars și el; degetul mic și inelarul mâinii drepte sunt amorțite; palma dreaptă e umflată; gâtul care se rotește greu de tot; umerii dor și ei; șezutul. Urmează două-trei, poate patru zile de recuperare, adică o stare generală cam nasoală. Până atunci însă mă bucur de binele care mi-a inundat corpul. Sunt fericit.
AlexandruAlupei .Blog 