Munții Baiului

     Sunt tot acolo unde i-am văzut de sute de ori. Cel puțin din mașină ori din tren. Însă tot în umbra vecinului Bucegi, net superior. Azi le-a venit rândul.

    Tura programată pe genunchi însemna o plimbare mai lejeră în raport cu grozavia din urmă cu două săptămâni, chiar dacă distanța e cam aceeași; azi 41 km. Ce mai? M-am prezentat relaxat, laurii găsiți la finele 1 day Challenge urmau să mă poarte de la sine peste coama munților Baiului.

     Între Bușteni și Azuga pedalez aperitivul, o încălzire ușoară pe asfaltul aglomerat al DN-ului. Dar cum am cotit dreapta pe Drumul Căruțașilor, triunghi albastru, am descălecat. Pe lângă biță am urcat până la capătul de sus al gondolei. Vreo oră de dat duhul pe panta care pe destule porțiuni îmi provocă greutăți în a mă ține pe picioare chiar și fără să trag de bicicletă. Cumplit!

     Bogdan, foarte bine montat și azi, m-a convins să nu cobor in Azuga și să apelez la varianta simplă, la gondolă.

– Hai că e un antrenament bun și împinsul ăsta.

– Ha, ha, am venit la plimbare nu să-mi car crucea p-aci.

     Colac peste pupăză câțiva bicicliști, de fapt rideri, coborau pe lângă noi ca gândul. Privindu-i cu jind ocăram bicicleta și gândul să merg mai departe. Chiar nu știu ce m-a ținut să nu renunț, că motivație să continuu așijderea. În fine, ating Vf. Urechea tansfigurata. Aproape toată energia am picurato prin sudoare pe teribilul urcuș.

     Încă bolborosind parcurg, ba pe biclă, ba pe lângă ea mai multe vărfuri. Doar vederea peisajului îmi alină rănile. Versantul Bucegilor e măiestos, mizerabila vale prahoveană strălucește de la înălțimea asta, iar meandrele Baiului se scurg în lateralele crestei umplând zarea. Și Piatra Mare e foarte frumoasă.

     Simt că revine bucuria pedalatului pe teren accidentat, starea de bine mă inundă. Dar ține câțiva kilometri, până la întâlnirea celei de-a treia turme de oi. Tocmai ce apuc să-i felicit pe baci pentru câinii prompți, imediat au vestit apropierea intrușilor, că de după coama din dreapta cinci dulăi pornesc lătrând de mama focului în galop spre noi. Uiuiuiui! Se pare că motivație există, iar putere apare din cotloane nebănuite.

Pe acest teren accidentat deloc plat, plin de șleauri, reușesc să pedalez într-o cadență fantastică. Lanțul e cățărat pe foaia mere și coborât pe pinionul mic. Nevoie ar fi de un raport și mai și. Acum înțeleg de ce anumiți antrenori de natație bagă în bazin un pui de aligator. E pentru motivarea cursanților. Tam-nesam pulsul îmi sare de 180 bpm. Dintr-un foc. Și dihania tot in spate, undeva la juma’ de metru. Ceilalți patru au cedat de mult. Declicul s-a produs, opresc. La fel și el. Ne-am bălăcărit reciproc – abia stăteam în picioare, mi-a arătat colții, eu bicicleta, și am lăsat-o așa. Fu un exercițiu bun.

     Urmează coborârea, dar tot agale o parcurg. Tehnică se preyintă mai toată. Peste atâtea minunății vine urcarea de final, cea de la Secăria. Sublim!

     Azi m-am dat cu MTB-ul, dar l-am și plimbat. E o companie agreabilă, mai ieșim. Doar după ce aflu ce mușchi ai brațelor mă dor – nu-s bicepși ori tricepși, pe ăștia-i știu de mult.