Brevets randonneur mondiaux 400

     Contemplez Arcul… Gândurile m-au încremenit. Majoritatea constituie întrebări. Cea mai stringentă e seacă: De ce fac asta? Poate voi afla cândva, momentan ridic din umeri. Privesc înainte spre cei 400 km întinși la poale de munte și prin vastul Bărăgan, amicul meu de ieri-alaltăieri.

     Iată-mă, depășind cumpene legate de logistica unui astfel de periplu ori capacitatea fizică și mentală, în fața brevetului de 400. Totuna cu 27 h, cel mult. Suficient pentru a trece prin punctele de control în anumite intervale de timp prestabilite. Sunt familiarizat deja cu formatul. Linia startului e desenată în dreptul Arcului de Triumf, la fel și cea de sosire. Așa arată pe tapet.

     În teren e altfel. De exemplu multe ore petrecute în șa pedalând într-o poziție care oricât de familiară mi-ar fi devine insuportabilă. Mușchi de a căror existență nu știu țipă implorând cruțare. Ligamentele gem și ele. Omule, nu ești suficient de pregătit! Nici noi! Ne distrugi! Dar psihicul e oponentul de învins azi. Petrecem împreună tot acest gulag. Concret, 22 ore, 337 km. O parte importantă din propria-mi existență se prelinge prin clepsidra ceasurilor lungi. Mi se-nfundat la Legliu-Gară.

     …

     Au trecut o vară și o toamnă la braț cu trăiri și întâmplări care mi-au dat angose. Lacrimile vărsate înainte de răsăritul zorilor, în sala de așteptare a gării micului oraș călărășean, durerea genunchiului drept care mi-a curmat brevetul – așa credeam, gânduri și frământări greu de suportat, îmi descrețesc fruntea, mă binedispun acum. Era de fapt răscrucea, stăteam în fața ei. Vreu să fac ori doresc să fiu?

     Fără alergări și ciclism, așijderea înot, am detestat sportul, orice formă de mișcare. Nemulțumirea mă copleșise; nazuri făceam la tot pasul. Devenisem greu de suportat în special acasă și nici compania prietenilor nu mă alina. Din contră, aceștia mă agitau. Informațiile pe care le primeam constant de la televizor, radio, Facebook, siteuri și aplicații de mesagerie iritau. Până și cărțile mă agasau. Devenisem un pierde-vară neîmpăcat cu postura, dar fără soluție de ieșire. Orice acțiune a fost egală cu deșertăciunea, iar nevoia de pace, liniște și armonie sucombase.

     Încercările de reabilitare păreau în van, sinonime cu deşertăciunea, iar nevoia de pace, linişte şi armonie sucombase. Am încercat cu țârâita, ca atunci când vrei să fumezi trei-patru țigări pe zi după ce ai ars ani buni un pachet în fiecare zi. N-a mers. Ultimul bastion a constat în izolare și a ei luptă cu acceptarea. Au dispărut din recuzita zilnică toate instrumentele moderne ale vremurilor. Lângă am așezat timp liber petrecut în creier de munte și un concediu călare pe motor. Da, panaceu!

…

     Azi sunt împăcat. Și puțin nostalgic. Amintiri, amintiri, am în suflet doar priviri… na-na-na, la-la-la…, Îmi vâjâie refrenul Amintirilor celor de la Troper.