Muntele Cozia

Ani lungi s-au scurs, timp în care turele montane s-au rezumat la bunăstarea sezonului estival. Pe undeva-i firesc; e confortabil vara din n motive. Însă acestă lejeritate lâncezește spiritul, simțurile și, în genere, opacizează viața însăși.

Apocalipsa anunțată de meteorologi pentru finalul săptămânii mi-a reamintit că nu locuiesc în Tenerife, ci în România în care, culmea, primăvara e cu dinți, vara e sinonimă cu canicula, toamna e bacoviană, iarna-i de stat la gura sobei sau, mai nou, pentru privit Netflix din confortul așternutului. Ca atare, e vremea nasoală ori garderoba nu conține piesele optime pentru a înfrunta vitregia vremii? Ori eternele scuze? Răspunsurile vin pe nerăsuflate.

La 5:00 A.M. urc în mașină; peste trei ore dau să gust ceea ce nu am savurat nici măcar vara – tură tip circuit în Muntele Cozia. Deja-i foarte plăcută și compania. Aliona, Andrian, Cătă, Simona, Sorina și, ghidul nostru, Alex, îmi lasă după doar câteva ore senzația că ne știm din vremuri îndepărtate (desigur, de tizul meu mă leagă mai mult decât o prietenie).

Prima porțiune e optimă pentru încălzire. Urcușul e lejer, zăpada lipsește practic din peisaj. Nici măcar vântul nu prea bate. Urmăm la pas, vreun ceas, marcajul bandă roșie, trecem de La Troiță, iar sub Poarta Stânișoarei începem să descoperim aventura.

A nins destul în ultimile zile, iar zăpada e neatinsă de piciorul omului (răzleț, se observă urme ale ciutelor, poate chiar de cerb). Deschidem practic poteca prin zăpada care odată cu altitudinea crește și ea. Porțiunile expuse se succed, prilej ca vântul care bate cu viteză să ne facă să resimțim temperaturi arctice. Trosnetul arborilor și vuietul pădurii desăvârșesc spectaculoasa sălbăticie a muntelui.

Urcăm deschizând poteca până la Refugiul Turneanu, punctul în care atingem culmea omonimă. De aici rămânem alături de-un peisaj hivernal desprins din cărțile poșate, dar și a vântul tăios care, în timp ce poară pe ale sale aripi pulberea zăpezii amplifică, poate la cub, cele –  8-10 °C. Zgomotul însă e senzațional! Aici, la numai 1500 m deasupra nivelului mării, natura pare înfricoșătoare.

Pietrele Vulturilor par ale nimănui, Stâna Rotundă nu există, iar Adăpostul Armăsarului găzduiește doar desăvârșita iarna. Totu-i glacial de jur-împrejur. O mica pată, Valea Oltului, undeva departe în zare, pare din alt anotim, iar onduirea neperturbată a râului îmi distrag atenția, purtându-mi gândul spre un șemineu.

În față tot puritate. Alb imaculat și albastru sclipitor formează o linie a orizontului de-un contrast frumos, cum doar natura poate crea. În spate, Oltenia de sub Munte ninsă și Buila-Vânturarița la fel de sălbatică precum Cozia.

După șase ceasuri de pribegie deschidem ușa cabanei, iar scârțâitul acesteia și al pardoselii sunt sinonime cu confortul unui penthouse. Mâncăm, bem, ne odihnim, ne dezmorțim preț de-o juma` de oră; pornim iar.

Coborârea spre Mănăstirea Stânișoara e abruptă, dar plăcerea e la cote înalte. Urmăm banda albastră, ratăm două puncte de belvedere nu și sticla de și cu puțin Jägermeister lăsată acolo de oameni inimoși pentru cei mai puțin îmbujorați. După o dușcă, fie, două, ocolim Muchia Vlădeasa și intrăm în curtea mănăstirii, pe înserat. E locul optim pentru un scurt popas și pregătirea frontalelor.

Vreun ceas și-un pic petrecem la lumina lanternelor pe-o coborâre lină care se suprapune cu traseul urmat la urcare, între Poarta Stânișoara – la Traoiță – Mănăstirea Turnu.

Divinitatea nu ne slăbește; la Turnu suntem invitați la masă: supă, mămăligă, brânză, varză călită, ceapă, sfeclă roșie și deserturi formează un festin pe care-l poți aprecia doar după zece ore petrecute pe coclauri în condiții deloc confortabile.

Un gând bun și-o îmbrățișare le transmit participanților (ce gașcă faină!) și, în plus, o reverență lui Alex pentru simplul fapt că grupurile NoGravity Club sunt mereu frumoase (sunt obiectiv).

Acum însă mai am energie … doar pentru somn.