Muzeul vârstelor

Aștept cântatul cocoșului în compania cafelei și-a țigărilor. Fără monoclu ori cămașă-vestă-sacou, răsfoiesc revista presei online. Echipat fiind în pijamaua aia de se purta mai ales în spitalele anilor 80`.

Zăbovesc nițel asupra unei știri legate de cum dorm plozii nordicilor în aer liber iarna. Fascinația mă trimite în profunzimea Google; umplu desaga de îndată.

            N-am cum să nu-mi amintesc cele mai multe ieșiri cu fi-miu, mic, chiar țânc. Indiferent de anotimp, soare sau nori, vânt ori ba, frig sau arșiță, mai multe mămici – etalon al creșterii odraslelor optim – m-au alungat în pustiu pentru iresponsabilitatea fățiș arătată; copilul n-avea fes.

            Fie, termin alergarea din program, iar de Pe urmele lui Jesse mă mut pe cele lăsate, de fapt așezate armonios, în Casa Filipescu-Cesianu. Ajung acolo la fel de iresponsabil, ca de obicei: las mașina în parcare, motocicleta în garaj, bicicletele în boxă și telefonul pe birou (pentru a mă ține la ditanță de car sharing ori asemenea).

            Cobor din autobuz la capătul fostei Podul Mogoșoaiei, la numărul 151 unde, printre alte nestemate arhitecturale, trec pragul Muzeului Vârstelor.

            Patru pași sunt suficienți pentru a-mi reaminti că singura certitudine e schimbarea. Ridic privirea spre călătoria prin timp, iar ce-a fost și n-a mai rămas este evidențiat prin imaginile cu Sun Plaza și Mănăstirea Văcărești. Ambele construite pe același loc, în epoci diferite.

            Mai încolo, Școala și dreptul la educație, Demografia, Staturi, greutăți, asimetrie, Boli fără leac, sunt reprezentate prin statistici. Fizionomia urbană în istorie poate răspunde la întrebări a căror răspuns nu-i onomatopeic.

• 

• 

            Secțiunea Chipurile vârstelor poate fi dură. Dar mai puțin contondentă decât aproape axiomele lui Francisc Rainer de pe alăturatul panou – Despre atitudine și sensibilitate urbană. Noroc cu exponatele din segmentul dedicat vieții de acasă în sec. al XVIII-lea și al XIX-lea. Mă destind numai pentru că-mi amaginez vesela găzduind potoale demne de-un festin.

            Apropierea distanțelor, Cutia cu miracole (ieri, televizorul; azi, telefonul), Timpul activ în detrimentul odihnei… dar deja mă pierd în Căldură și confort, printre Oameni pe stradă și mai multe hărți.

            Sunt țintuit locului, urmărind interviurile lui Neagu Djuvara și Constantin Bălăceanu-Stolnici. Acolo unde realizezi că mai bine taci decât să le oferi celorlați certitudini cu privire la propia ta impostură, când facilul interesant definește lipsa argumentului, a ideii, a cunoașterii.

            Timpul se suspendă aici, culmea, în ciuda celor 300 ani comprimați în edificiul ăsta aristocratic. Acest univers are menirea, pe lângă recreere și agrement – mă bufnește râsul, să ne arate cât de insignifianți suntem, individual, la scara Universului. Sigur, contăm pentru o mână de oameni care, în lipsa rațiunii, pun sentimentele pe Everestul vieții.

            Poate că da, trăim și înțelegem cu adevărat numai vârsta pe care o avem. Iar iluzia, singurătatea, iubirea, speranța, așteptarea, inocența, sunt inserțiile fără de care perfecțiunea nu ar fi avut antonime.