Jurnalul Ironman poate fi citit aici, integral
Mijesc ochii cu mult înaintea cocoșului. Mulțumesc patului pentru găzduire, însă nu renunț la confortul așternutului decât după o recapitulare sumară a celor treizeci, și ceva, ani de când sunt p-aci.
Ca mai mereu în momentele de agonie și extaz sunt doar eu și copilul din mine. Pășind nițel în spate se lărgește spectrul. Familia, toată, alte familii (m-am perindat prin câteva), un copil excepțional (formidabil pleonasm, toți sunt aidoma, de altfel), foste și actuale prietenii desăvârșite întregesc tabloul. Iar retușurile poartă amprenta celor câtorva femei care m-au îmbogățit împărtășindu-mi lumi feerice, total diferite! Aici mă poticnesc, cred că și roșesc savurând amintirile.
Zâmbesc, sunt împăcat. Mai ales acum, tot ceea ce a fost e sinonim cu defunctul trecut care răzleț mă bântuie.
O a patra recapitulare a recuzitei, ultima, e suficientă; duc bagajele la ușă. Într-o cutie impresionantă adun și îndes tot ceea ce e necesar pentru o probă lungă de triatlon: bicicleta de contratimp (demontată parțial), casca, pantofii de ciclism și cei pentru alergare, costumul și accesoriile pentru înot, nutriția și o sumedenie de mărunțișuri conexe. Trolerul, mic, conține boarfe din garderoba cotidiană și niscaiva articole de igienă. Desigur, iau cu mine și cei doi ani de antrenamente.
Despărțirea de BRm în fața terminalului mă sensibilizează cumva. Iar cu un gol mare în stomac și un nod la fel de mare în gât îi întorc spatele, trec de ușile glisante trăgând bagajul mare cât casa, unul mai mic și, în cârcă, purtând un rucsac în care lângă cele două cărți și trei reviste duduie The Kryptonite Sparks – 3310 (Suflete în Ghiozdan).
Emoții de-o altă factură mă încearcă la proba cântarului, limita e de 32 kg. Da` trec la mustață – 31,3 kg. O țin pe roze în continuare, chiar dacă îi completez lui Gelu din Plopu dPLF-ul. Refuz amorezații, îmi solicită și ei același lucru; i-am îndrumat nu știu cât de politicos spre biroul de informații. Mai încolo, la Controlul de securitate coada se întinde cam cât să-mi întorc privirea 180 grade. Fain, capătul e în afara aeroportului, însă merge șnur cu largul concurs al agenților cărora doar fluierul le lipsește.
Înșfac două cutii, bucuros că ies din acceastă avicolă fără să-mi fi scăpat ceva din mână. Înghesuiala nu mi-ar fi permis luxul de-a mă apleca. Umplu o cutie cu rucsacul, iar în cealaltă așez țigări, chibrit, telefon, ceas, curea, portofel. Știu că-s la limită, dar nu uit că doamnele, chiar și cele două îmbrăcate țiplă în uniforme care le desăvârșesc trupurile armonioase, primesc instinctiv zâmbete, complimente și urări de bine; nu observă cutia cu chibrituri. Ne despărțim numai după ce ne intersectăm privirile și zâmbetele, ale lor senzuale, chiar și prin măști.
Câte bucurii, ce spectacol am ratat în ultimii trei ani de când nu am mai călcat într-un aeroport! Efervescența specifică aerogărilor mi-a lipsit. Pașii mă poartă printre pestriții cetățeni de pretutindeni, acompaniat de o simfonie de graiuri. Muncitori care caută traiul izbăvitor pe alte fusuri orare, turiști destul de neinspirați în alegerea destinațiilor de vacanță, corporatiști sadea și oameni de afaceri îmi încântă retina.
Din pătrățelul meu am scos nasul dimineață privind spre Golgota de sâmbătă. Iar aici m-am intersectat, tangențial, cu pătrățica fiecăruia. Tranzităm viața, ce simplu pare. Chiar dacă pentru cei mai mulți dintre noi astăzi e mâine, ziua pentru care ne-am îngrijorat ieri.
Tresar, aplauzele sunt frenetice. Aaaa, da, am aterizat. Foaie verde și-o lalea, pilotu-i Mesia, probabil asta simt și vor să transmită spectatorii pasagerii.
E 15:10, avionul a parcat… la 15:40 ies din aeronavă… peste încă o oră jumate` mi se verifică CI-ul. Ha-ha-ha, mai devreme mă plângeam că stau în Otopeni ca sardina în conservă între alte sardine. Dar îmbrățișez măsurile tocmai pentru că sunt luate pentru siguranța și sănătatea cetățeanului.
Marconi Express-ul zboară către Stazione di Bologna Centrale, iar spre Cervia tot cu trenul. Un personal de care mă minunez. Confort, viteză, curățenie, toate la superlativ. E prilejul să constat că tocmai am coborât din cocotierul mioritic.
După zece ore și-un ultim hop trecut cu taxi-ul ajung pe malul Adriaticii. Relaxarea survine doar după ce pun pe hârtie sarcinile pentru mâine în compania instrumentalului creat de Vița de Vie în tandem cu Filarmonica de Stat Târgu Mureș – Alungă tăcerea. Versurile constituie cina.
Va urma!
AlexandruAlupei .Blog 