18.09 – (You are an) Ironman

Jurnalul Ironman poate fi citit integral, aici

Să fumez sau nu? Asta e singura dilemă ivită înaintea zorilor. În rest, pace. Calmul cu care m-am trezit mai-mai că mă neliniștește.

La 5:30 sunt la cafea și cele două țigări. Peste alte 15`  mănânc ca într-o zi normală, exceptând dulciurile. Vărs chiar o lacrimă tânjind la teribilul chec cu ciocolată. Nu-i bai, mâine îmi torn și-n cap deliciosul desert. Îmi promit!

Pe străzi e aglomerat, dar o liniște ca de mormânt. Lumea se scurge din incinte spre nebunia de peste zi: concurenți merg privind spre un punct fix, iar însoțitorii lor, chiar și copiii cei mai mici, tac mâlc. În schimb, tranziția și zona startului sunt animate, forfota-i mare. 

E momentul să mă decuplez de la mediul înconjurător, în ciuda atmosferei frumoase. Dintr-o dată nu mai aud și nu mai văd nimic din ceea ce nu ține de mine. 

Verific presiunea în pneuri, iar după ce mă echipez în neopren înșfac ochelarii și casca de înot. În față se întind 3,8 km de înot, o singură buclă în Adriatică, 180 kilometri de pedalat în vecinătatea Cerviei și maratonul vieții – 42,2 km, patru ture prin fostul sat pescăresc. 

Ignor, evident, spectacolul pus la punct de organizatori, mai puțin Fratelli d` Italia pe care îl onorez și, imediat înaintea startului privesc ceasul. Pulsul e jos, în zona de repaus. Despăturesc fițuica, o parcurg. Mai mult din memorie.  

În golul nesfârșit, sufletul stingher pâlpâia ca o licărire de speranță. Așteptarea dincolo de timp era străbătută mereu de o rază caldă din infinit, aducătoare de îndemnuri. Apoi așteptarea se subția și timpul parcă începea iar să curgă în linie dreaptă. Conștiința spațiului se închega treptat, se îngroșa în unde tot mai dese. Planuri de materie se schimbau caleidoscopic, împovărând aripile sufletului și născând senzația mișcării.1

Înot într-un ritm decent, cam în două minute fiecare sută de metri, chiar dacă mă simt ca-n centrifugă. Sus, jos, stânga, dreapta în mișcări cumva circulare în special cei trei kilometri paraleli cu țărmul. Bonus, dau iama în meduze, fir-ar. Braț după braț, vreo juma`  de ceas, îmi înfig degetele în gelatină; una îmi rămâne chiar pe inelar câteva secunde (a simțit repede cine sunt, n-a pierdut vremea), iar o alta mă înțeapă în laba piciorului drept; ustură ca naiba. Și ce m-aș văita, dar nu am timp. Sunt aici pentru a înota, orice ar fi! Mișcarea continuă a apei îmi îngreunează orientarea, observ balizele din când în când, iar asta cântărește destul – adaug la cei 3,8 km alți aproape 200 m. 

În prima tranziție petrec destul de mult, puțin peste șapte minute. Nu-i bai, nu mă grăbesc. Mă lepăd de neopren, de cască și ochelari, încalț pantofii, potrivesc altă cască și ceilalți ochelarii, apuc numărul de concurs și apăs pedalele, mai puternic după kilometrul al patrulea. 

Prima sută de kilometri o parcurg conform planului. Cu o medie de 34 km/h sunt în grafic, muscular e bine, pulsul jos, dar nu mă entuziasmez. Știu că … și se întâmplă; îmi pierd două bidoane cu atât de importanta nutriție. Suprafața de rulare cam abrazivă și denivelată în tandem cu presiunea din roți – 11,5 bar, îmi zgâlțâie și dantura. Mă adaptez, schimb din mers strategia.

Pur și simplu ”mă târăsc” pe ultimii 80 km. Dar e în regulă, azi nu pot pedala cum am mai tot făcut-o. Și nici vântul, repriza de ploaie, asfaltul aiurea pe alocuri, cățărarea parcursă de două ori nu-s de vină. Asta-i tot ce pot – 180 km cu o medie de 32,2 km/h. 

După 5,5 h în șa, lungit pe aerobare, așez bicicleta în rastel. Spre șase minute stau în a doua tranziție. La fel, nu mă grăbesc, în ciuda impulsului și a adrenalinei. 

La kilometrul 2,2 constat că am pornit prea tare. Inerția și entuziasmul îmi poartă pașii cu 4:31 min/km. O las mai moale, mai sunt totuși 40 km, vreo 3,5 h.

Mă simt bine, urmez planul la centimă. Alerg constant, cu un ritm puțin peste 5` /km, mă hidratez la fiecare punct de realimentare, mă concentrez pe tehnică. 

Trec de jumătatea alergării făcând o analiză rapidă: o mică jenă la coapsa stângă care mă face să calc puțin anapoda, pentru a o proteja. Musculatura în regulă, mentalul brici, vezica plină ochi. Ploaia torențială începută imediat după startul maratonului m-a răcorit chiar prea mult, însă nu am transpirat. Pierd mai bine de un minut la budă, dar nu detaliez, timp în care am simțit că ard, iar corpul îmi zvâcnește. 

Revin pe traseu atent la tehnică, păstrând un ritm constant. Încerc să ignor coapsa și să calc cum trebuie, nu cum își dorește corpul. Ăsta-i și momentul în care știu că de aici el nu mai are încotro, va face numai ce-i dictez. Îi promit că va fi ultima lui oră și jumătate în care-l ostracizez.

M-a pus necuratu„ să privesc înspre public. Țigările aprinse, piadinele îmbietoare, înghețata multicoloră și alte bucate mă fac să înghit în sec. În jurul meu, pe traseu, alt spectacol. Grotesc. Sunt destui care aici, sub egida Supersapiens, tânjesc după titlul de Ironman. 

În plutonul nostru, al celor mai puțin obișnuiți cu fruncea triatlonului, sunt foarte mulți pe care efectiv nu-i înțeleg. Bine dorința e mare, dar totuși… De ce? Gemete și mugete, suferință fizică, lacrimi de durere, vărsături cum nici la cele mai serioase beții nu am întâlnit, obezi într-un asemenea decor! Păreau că se dezintegrează, Dumnezeule! Cei trei-patru „leșinați” de lângă ambulanțe mi-au dat frisoane.

Intru în ultima tură, mai am zece kilometri. Și frica mă cuprinde. Si mă bucură! Știu că termin! Alerg câteva sute de metri pentru fiecare dintre cei care prin existența lor m-au îmbogățit în ultimii doi ani: Tazmanianul meu (încă) mic – abia aștept să-l îmbrățișez, părinții, înotbicicletăalergare+bere=love, Distracție și voie bună!, Succes, Zâmbet Minunat, Sașa. Și pentru cei care au făcut posibilă participarea mea aici. Le trasmit și câte o îmbrățișare… 

Continui să alerg prin aceeași ploaie. Mai am cinci kilometri. Sunt lungi. Și grei. Și fug pentru a nu mă opri. Îl asigur pe copilul din mine că teama e firească, cu atât mai mult acum, și-l liniștesc asigurându-l că îl voi ține în brațe atât timp cât va avea nevoie.

Privesc ceasul înainte să pășesc pe covorul roșu, finalul e aici. Au trecut zece ore și trei sferturi de la start. Publicul format din însoțitorii competitorilor e frenetic. Al meu e ăsta mic din brațe. Acum zâmbește. E foarte fericit! În ochi îi zăresc puritatea încă nealterată de experiența vieții. La rândul meu, sunt foarte emoționat…

Notă1 : Liviu Rebreanu, Adam și Eva, Editura Andreas Print, București, 2021, pp 71-72

Jurnalul Ironman poate fi citit integral, aici

Va urma!

Notă1 : Liviu Rebreanu, Adam și Eva, Editura Andreas Print, București, 2021, pp 71-72

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s