Cândva pe munte era altfel. Cândva bunicii trăiau. Toți patru. Cândva nu aveam spre patruzeci ani, nici nu existau aceste închipuiri. Cândva nu eram tată (cel puțin nu știam). Cândva aveam alți prieteni cu care nu făceam hiking, doar drumeții. Dar, fără excepție, mereu m-am simțit acolo, pe drumuri și cărări de munte, prin văi și pe creste, în elementul meu. Chiar și când îmi era teamă de întâlnirea cu vreo sălbăticiune.
Sâmbătă nu am înhățat o recuzită demnă de o plimbare. Am apucat una ponosită: un fel de rucsac în care am zvârlit un bidon cu apă, două mere și două banane mici, o geacă nici prea groasă nici prea subțire. Sprijinit de-un băț am vârât picioarele într-un fel de ghete. Pe Doris nu am înhățat-o, era deja la ușă. Mi-am permis; ieșeam în natură după câteva luni de pauză.
Cabana Mălăiești
Nici măcar la prima oră dau de Grupa Veverițelor. În mai puțin de un an s-a metamorfozat, sunt capre negre. Transformarea-i precoce în pragul primei decade, iar dacă alături se așează și preocuparea, mai ales a părinților, viitorul se cristalizează. Îi salut, îi las să-și vadă de pedagogie și restul timpului; pornesc agale la deal alături de cățel, nu înainte de a mai îmbrățișa puștimea – azi vor urca alături de Alex și Carmen.
Tura e usoară, maxim spre medie. Puștii zburdă. De la centrala electrică până la Cab. Mălăiești prilejul e propice pentru a fi ghizi acești copii, între ei, dar mai ales prilej de uimire pentru soborul de plimbăreți veniți cu autocarele agențiilor. Deviza? Socializare, aer curat, distracție, fain, mișto, super și material de Facebook care să dăinuie câteva zile. Ahh, era să uit: dacă se aliniază planetele poate-poate și o noapte, maxim două, fără obligații. Au între 35 și 45 ani, Insta și TikTok sunt pentru ăi-mici lăsați acasă la bunici, măcar azi.
Pădurea serenă e și nebună în același timp. Îmi place, chiar dacă la transformarea ei miraculoasă contribuim din plin. Domnișoarele, dar mai ales ce mi se pare a fi doamne, acoperă cu parfumurile lor orice urmă de natură. Sau de naturalețe. Unghiile impecabile, genele, părul și, în crescendo, bustierele și colanții first layer-ele cu ceea ce e mult spus, maschează, ar distrage atenția oricărui sihastru. Acolo unde urcușul e mai pronunțat singura variantă e să înaintezi pe bâjbâite pentru a nu cădea în păcat ori, pe loc, să-ți fie adresată vreo privire de-o greață înfinită din partea lor sau vreun brânci de la ăla care băloșește dinaintea ta la duduie, încă de la urcarea în autocar. Deh, chestiuni bărbătești.
La cabană cererea de plată prin POS ori Revolut întrece oferta iahniei cu cârnați sau a ciorbei de legume. Muzica, faină dealtfel, duce spre pitoreștile ieșiri la iarbă verde din balconul blocurilor periferice ale metropolei dâmbovițene. Dar mai încolo, pe pajiște, mai aproape de Hornurile Mălăiești decât de cabană, poți adulmeca împărăția.
Coborârea e aceeași, și totuși diferită. Dispar veverițe și capre negre, nirvana mi-e făcută țăndări de ușurătatea ancestrală. Pufnesc în râs, mai alunec, gândul mai pleacă spre altă nestemată; mi-a oferit afabil numărul de telefon. Pare locul din care a fugit întristarea și durerea. Locul din care rămâne inevitabil doar suspinul. Și iar râd.
AlexandruAlupei .Blog 