Deschid ochii, da’ îmi e teamă să flexez laba piciorului. Timid, o mişc. Pare în regulă doar până păşesc. Tendonul mă doare, la fel şi sufletul.
Să risc? … Ar fi o nebunie. Nu-mi rămâne decât să mă răcoresc plângând. De 14 ani n-am mai făcut-o. Pot doar sa pornesc spre casă, iar cu mintea spre locul în care pămăntul se varsă în ocean.
Mi-ar plăcea ca acest loc să rămână tot acolo. Şi să existe o dată în care îmi voi vedea visul cu ochii. Altfel, e un vis pierdut.
E ora 8 şi Mezohegyes rămâne în urmă. La fel şi entuziasmul; vântul bate tot din față, tare. Fără alternativă, continuu.
Până la Makó valsez printre crăpăturile şi denivrlările asfaltului. Drmul e groaznic; bicicleta trosneşte şi scârțâie. O palida consolare vine din partea nesfârşitelor culturi agricole. Începe să-mi placă priveliştea chiar dacă nu mi-am imaginat vreodată că şi şesul poate fi fain.
După o noapte aproape albă, o traversare agale a Câmpiei Române, un scurt răsfăț pe malul Dunării (între Drobeta şi Orşova) şi o „descindere” în Banatul mioritic, trenul opreşte în Arad. Mai exact, 10 ore!
De pe malul Mureşului începe, practic, ceea ce părea cândva o utopie.
„Privesc în ochi” cei 3000 km care mă despart de locul în care uscatul se pierde în imensitatea oceanului. Însă nu-i timp de poezie, ci de muncă brută.
Încalec țoacla şi pornesc pe DN7, spre Turnu – punctul de trecere a frontierei. Să tot fie vreo 20 km.
3.000 km
Gata, toţi sacii sunt în căruţă. Trebuie să mai aştept scurgerea timpului. De la momentul licăririi ideii a trecut un sfert de veac, timp în care a încolţit, a murit, a înviat … şi acum a înflorit. E splendidă!
Mă aşteaptă călătoria vieţii (asta spuneam şi înainte de a colinda Austria). Traversez Europa pe bicicletă, între „acasă” şi Cabo da Roca, pe coasta Portugaliei. Cinci săptămâni, 3.000 km.
Plec pe 28 mai, iar distanţa dintre Bucureşti şi Arad o voi parcurge cu trenul. Mi-e frică să pedalez p`aci – altă scuză n-am găsit. Din oraşul de pe Mureş va începe călătoria propriu-zisă.
Prin Vama Turnu părăsesc ţara, intrând în pusta maghiară: Szeged – Baja – Pecs – Barcs, frontiera cu Croaţia. Asta-i încălzirea. Zagreb şi Ljubljana sunt oraşele importante, capitalele Croaţiei şi Sloveniei, prin care bicicleta mă va purta spre nordul Italiei. Peninsula o voi traversa prin oraşele Venezia, Padova, Mantova, Piacenza, Savona, iar după Sanremo voi ajunge în Franţa, pe riviera Coastei de Azur. Monte-Carlo, Nice, şi Cannes sunt doar câte popasuri în drum spre Marseille, Montpellier sau Pau, la poalele Pirineilor, lângă graniţa cu Spania. Traversez peninsula iberică de la est la vest, prin Pamplona, Burgos, Valladolid, Salamanca şi Ciudad Rodrigo. aproape de frontiera lusitană. De aici şi până la Cabo da Roca mai trec prin Lisboa, capitala Portugaliei.
Sumar, asta e. Câteva rânduri, atât.
Pedalăm împreună această distanţă!
„Caută şi tu măcar un partener de drum”, răsuna îndemnul pe la colţuri, la spriţ, la bârfă. Ideea nu mi-a surâs. Dar nu detaliez…
În ultima vreme însă m-am gândit la o posibilă companie. La VOI. Mergem împreună cu bicicleta? Vom avea parte de turism, recreere, sport… facem doar ceea ce vrem! Adică activităţi care oferă un stil de viaţă sănătos, costuri ale expediţiei mult reduse, perspective admirabile asupra peisajului comparativ cu celelalte mijloace de transport care folosesc carburanţi şi combinarea perfectă dintre sport şi relaxare. Evident, şi o experienţă de viaţă aparte. Va fi fain, promit! Ce ziceţi?
Nu vă faceţi griji, nu aveţi nevoie de zile de concediu, pregătire fizică deosebită, o bicicletă bună, echipament adecvat, nimic. Trebuie doar să vreţi să vă ataşaţi confortabil în ataşul imaginar al bicicletei mele şi mă veţi însoţi exact cât doriţi. Şi vom împărţi parcele din drum: un km, doi, zece, o sută, cât poftiţi. Sau tot drumul.
Cum?
Simplu. Cumpărând parcele, distanţe. Fiecare kilometru costă un leu. Doar un leu! Prin asta vom susţine cauza educaţiei. Împreună cu United Way România, prin educaţie, oferim copiilor şansa la un viitor mai bun. Chiar dacă acel leu pare neînsemnat, nu-i deloc aşa:
– un leu costă o gumă de mestecat,
– cu 5 lei beau cafeaua,
– 10 lei nu-mi ajung pentru un pachet de ţigări.
Cumulând, adunând leu cu leu, ban peste ban, ajungem să oferim:
– o masă caldă pentru un copil – 10 lei,
– o şedinţă de terapie pentru un copil cu dizabilităţi – 25 lei;
– o săptămână de ajutor la teme pentru un copil sărac – 50 lei;
– chiar o lună de orientare profesională pentru o mamă singură pentru a-şi creşte copilul – 100 lei.
Mai exact?
Cel mai simplu mod de a dona e prin platforma online GALANTOM. După ce aţi intrat accesaţi butonul „Vreau să fac o donaţie”. Veţi fi condus pe pagina în care puteţi selecta/introduce suma pe care doriţi să o donaţi şi veţi completa câmpurile obligatorii. După, click pe „Donează”. Mai trebuie doar să completaţi câmpurile cu datele cerute şi gata, „Plătesc în siguranţă”.
Ori, donaţi prin depunere de numerar la oricare din sucursalele Raiffeisen Bank, în unul din următoarele conturi:
LEI: RO 67 RZBR 0000 0600 0510 0708
EURO: RO 72 RZBR 0000 0600 0805 8342
USD: RO 97 RZBR 0000 0600 0520 4928
Nu uitaţi CUI-ul, 16579546
Foarte important – menţionaţi pe dispoziţia de plată „pentru proiectul susţinut de Alexandru Alupei”!
Sau, evident, puteţi achiziţiona kilometri şi prin transfer bancar. Conturile sunt aceleaşi, la fel şi menţiunea pe care trebuie să o faceţi.
In concluzie
Oferim speranţă, ajutor şi o şansă la un viitor mai bun copiilor care se străduiesc să aibă o viaţă mai bună. Şi, egoişti fiind, vom vedea şi noi Europa din ataşul bicicletei. 😉
AlexandruAlupei .Blog 