Categorie: Bucovina

Plec la mânăstiri

    Au trecut opt ani de plimbări programate cu mult, mult timp înainte. Ştiam din vreme fiecare cotlon, fiecare stradă şi obiectiv pe care urma să-l descopăr la faţa locului. Europa mi-a arătat a sa goliciune, exact formele pe care am dorit cele mai mult să le ating, să le mângâi. Incitant! Descoperisem un colţ. Însă soarele a apus… Începea noaptea polară.

    M-am trezit ca un nou-născut, exact aşa cum am fost făurit. Cu fundu-n sus, smiorcăit şi înfometat, bombăneam. Chiar tre` să-mi fac programul după voia celorlalţi? Continuă să citești Plec la mânăstiri

Căscat, după oftat

     Eternul cocoş, orătania care nu m-a slăbit o clipă în aceste zile, cântă iar. La fel de impersonal, aceeaşi tonalitate. Nici o licărire de geniu, nimic. Parcă-i un magnetofon blocat de banda prinsă aiurea. Şi totuşi, ceva-i schimbat. Nu, nu linia melodică, ci ora. Ceasul bate de nouă. Ce înaripat puturos!racorica

     Cobor din pat, pe rând, câte un membru. Cele inferioare mai întâi, restul după. Din patru labe reuşesc să mă şi îndrept, iar în scurt timp să-mi ţin echilibrul în capul oaselor. Nu funcţionez. Casc, mă întind, oftez şi-njur. Nu mă repet minute bune. „Vere, azi e una din acele zile. Ai grijă!”, îmi spun, pornind pe trepte spre curtea interioară. Cobor doar trei şi-mi intersectez privirea cu a Ancăi, fata gazdei. Are obrajii rumeni. Continuă să citești Căscat, după oftat

Curiozităţi monahale

   Am început să încărunţesc şi încă nu am aflat răspunsul la câteva întrebări legate de viaţa trăită la mănăstire. Clar!, e o altă lume faţă de ceea ce, eu, trăiesc zi-de zi. De ce vin oamenii aici? Cum vieţuiesc? Ce înseamnă o zi într-un astfel de loc? Cu ce se ocupă? Curiozităţi de puştan, desluşite la apogeul primei tinereţi.

   Ana, o măicuţă de la Mănăstirea Humor, şi-a făcut timp pentru a răspunde unor întrebări adresate de un călător rătăcint în împărăţia Domnului. Continuă să citești Curiozităţi monahale

Cine suntem?

    Aici,  sus, totul e feeric. Pare a fi tărâmul lui Merlin. Pentru câteva clipe pârăsesc această lume cotropită de noua specie bipedă, căreia îi este tot timpul teamă de extreme. Aceşti asupritori se plasează în zona de mijloc, prielnică, a moderaţiei.sosea Încearcă, şi reuşesc să se ferească de furtuni puternice, sacrificând pentru toate acestea intensitatea de trăire şi simţire oferite de viaţa ce tinde spre absolut. Pentru ei acest preţ e … nimic. Îşi asigură doar conservarea, preferând tihna în locul plăcerii, şi comoditatea în detrimentul libertăţii. Sunt fericiţi. Dar eu? Cine sunt? Pot schimba lumea? Poate, dar trebuie să încep cu omul din oglindă. Până atunci revin în acest înveliş uman, conferit de trupul înalt de 1,87 m şi greu de 81 kg. E timpul să plec, să mă întristez din nou, umblând şi văzând, cunoscând şi descoperind. Şi totuşi, sunt eu!

ratacit, harta, calator

   Pornesc în trombă, direct pe coborârea lungă de 12 km, de pe Obcina Mare spre Ciumârna. E periculos. Asfaltu-i abraziv, denivelat, presărat cu gropi. Pufff!, dar senzaţia-i doar una, plăcută; şi-i intensă. Iiihaaa! Nu mă gândesc la pericole, nu mă cenzurez. Savurez doar clipa.natura, munte Cobor repede, pe nesimţite.

   Următorii 7 km sunt pentru fotografi. Un adevărat regal peisagistic mi se desfăşoară în faţa ochilor, oriunde aş privi. Dar acumulatorul aparatului e încărcat, aşa că înfulec cadru după cadru.

   Sunt cam ameţit, atât de frumuseţea naturii, dar mai ales de căldură. Sunt toropit. Însă-s norocos, căci mă răcoresc, poposind la Mănăstirea Moldoviţa, situată pe topşanul dintre izvoarele Moldoviţa şi Ciumârna.

   Trimit alte osanale, de data aceasta, către cel care a fost Petru Rareş. Fiul lui Ştefan, cel mare, a construit acest lăcaş sfânt în anul 1532, şi l-a închinat hramului Buna Vestire. Mesajul stă scris pe pisania aşezată în stânga intrării.

   manastire

   Construcţia nu iese din tiparul tradiţionalului plan triconic, ca şi celelalte moldovence. Pictura păstrează influenţe bizantine, ale renaşterii, dar şi multe motive naţionale moldoveneşti: peisaje, flori, costume. Un plus de culoare pentru Asediul Constantinopolului, în care pictorul redă o vedere panoramică a cetăţii asediate. Admir şi fragmente din Judecata de Apoi. Pare a fi Evanghelia redată în culori. manastire, statuie, verdeata

  Îmi atrage atenţia o măicuţă; pare extrem de volubilă. Întâmpină un grup de turişti nemţi. Interesant, aşa că mă aşez într-un colţ şi privesc. Maica salută cordial un membru al grupului, primeşte câteva pungi cu cafea, şi se lansează într-un tur al mănăstirii. Devine ghid. Iar prezentarea începe, şi durează … un sfert de oră, … şi înc-un sfert. „Oho, câtă deschidere din partea maicii”. „Păi suntem la mănăstire”. Am timp de un scurt, să-i spun, reportaj. Pregătesc câteva întrebări. „Nu mai poate dura mult turu`”. Şi mă pun, din nou, pe aşteptat … A mai trecut o oră, timp în care am schimbat impreii cu şoferul autocarului şi cu liderul grupului. Ne-am înţeles de minune, doar că după câteva impresii schimbate mă cam dureau mâinile de atâta gesticulat. Într-un târziu, la 18.30, totul se termină, iar turiştii pleacă.

 – Măicuţă, un moment, vă rog!

 – Nu am timp trebuie să plec undeva.

 – De unde ştiţi ce doresc? O clipă!

 – Tre` să plec la Câmpulung. Nu am timp! Trebuia să fiu acolo la 16.00.

   Şi pleacă. Rămân pironit. Sunt confuz. Nu prea înţeleg. O voce divină? Harul? Dumnezeu ştie. Îmi place să cred că, nefiind străin, nu reprezint prea mult interes. Să-mi fie iertat…

   Schiţez un zâmbet, ironic ce-i drept, şi părăsesc casa Domnului. E târziu, e amurgul, şi sunt obosit. Caut o gazdă, şi o găsesc, dar doar după ce mai pedalez 11 km, până la Vama.

   Mai am suflu pentru o bere. Şi două ţigări. Le savurez în foişărul din curtea casei, privind în urmă, spre ziua proaspăt încheiată. Încă sunt puţin măcinat de episodul de la Moldoviţa, dar nu numai. Gânduri, gânduri şi o groază de întrebări mă inundă. Şi totuşi, cine suntem? N-am găsit răspunsul, probabil nu-l voi găsi. Dar undeva în zare văd lumini strălucitoare, iar Placebo îmi cântă într-una.

Traseul zilei a treia

http://www.bikemap.net/route/1900511#lat=47.759967222825&lng=25.697205&zoom=10&maptype=ts_terrain

Un colţ de Rai

   Mă dezmeticesc în răcoarea dimineţii, sorbind dintr-o cafea şi schimbând impresii cu doamna Cenuşă.

– Te mai aşteptăm!

– Nicio grijă. Revin cu prima ocazie.stana, oi, padure

– Alex, dacă nu suntem acasă, cheia este acolo. Nu ezita să o foloseşti, spune Maria în timp ce mă conduce spre poartă.

    Pornesc spre Marginea. Din cei 24 km, primii 11 sunt cei pe care i-am parcurs în urmă cu o zi. Acum, remarc satul Bivolăria. Se pare că e casa fabricanţilor de pantofi. Pe multitudinea de panouri comerciale aflate pe lateralele drumului, remarc la fel de multe firme pe care le-am mai întâlnit în marile centre comerciale. Păcat că nu-s cu maşina, sigur găsesc câteva perechi şi pentru mine.

peisaj montan, obcine bucovinene

    Ajung şi la Vicovu de Jos, de unde urmez DN 2E pentru încă 13 km. Imediat începe prima urcare a zilei, scurtă, dar abruptă. Perfectă pentru încălzire. Cu atât mai mult cu cât  am parte şi de o mică competiţie. Patru puşti, şi ei biciclişti, mă tot tachinează. Altă treabă, în afara culesului de cireşe din acel loc ştiut doar de ei (nu mi-au divulgat secretul), nu cred că au. Oricum, sunt întrebuinţat serios, cel puţin las senzaţia. Sunt prea mici pentru a le frânge avântul, aşa că … au câştigat.

scolar, biciclist – Ha, ha, ha, ce slab eşti, nenea!

 – Vârsta, taică. Vârsta.

   Dând în mintea copiilor, nici nu realizez când intru în localitatea renumită pentru obiectele din ceramică fabricate aici. E cel mai important centru de ceramică neagră din ţară. Asta cu siguranţă, dar azi fiind duminică, peste porţile atelierelor atârnă lacăte grele. Păcat, căci nu am ocazia să văd la lucru meşteri desăvârşind lutul. straie moldoveneşti, haine tradiţionalePrivesc doar exponatele gata făurite dintr-un magazin de prezentare. E al familiei, evident de olari, Magopăt. Bunicuţa Ana, căci astfel mă roagă să o apelez, provine dintr-un neam în care meşteşugul olăritului e moştenit din tătă-n fiu.

 – Bunicuţă Ana, de ce e neagră?

 – Se face neagră prin ardere. Se arde şase ore deschis, după care toate gurile cuptorului se astupă, îşi începe micuţa bătrânică povestioara, înbujorată. Focul se stinge, iar timp de două zile se păstrează în cuptor, aşa stins.amintire Îţi spun maică, soţul meu a lăsat cu limbă de moarte ca nu cumva nepoţii să lase meseria. Amu, ginerele meu încearcă să-l înveţe pe nepot cum se face.

 – Înţeleg! Dar cu straiele moldoveneşti ce faceţi? Sunt de vânzare?

 – Mamă, sunt vechi de juma` de veac, lăsate zestre. Din lipsa banilor, femeile din sat le aduc aici pentru vânzare. Sunt vremuri grele.

    Cu gândul la aceste ultime cuvine, încalec bicicleta şi părăsesc Marginea, îndreptându-mă spre Mănăstirea Suceviţa din satul omonim. peisaj, naturaCei opt kilometri îi parcurg în aproape trei sferturi de oră. Înaintarea e grea, anevoioasă, căci vândul frontal îmi flutură cârlionţii. Acest impediment, în combinaţie cu falsul plat al şoselei, nu poate facilita decât o înaintare cu viteza melcului.

   La fel ca la Dragomirna, conteplând aşezământului monahal din Suceviţa, am impresia că sunt în faţa unei fortăreţe. Fraţii Movilă, căci datorită lor am azi ocazia să vizitez mănăstirea, au fost inspiraţi în a alege locaţia. Cadrul natural e cât se poate de pitoresc, perfect pentru a făuri o minunăţie. Au fost nevoie de douăzeci ani, între 1581 şi 1601. Rezultatul? O bijuterie!manastire, pictura exterioara, biserica

   Pictura exterioară e monumentală, de-a dreptul copleşitoare. Peretele nordic, cel care mă întâmpină imediat ce trec pragul minusculei uşi a turnului de la intrare, e acoperit de Scara Virtuţilor. Amploarea şi contrastul dintre ordinea îngerilor şi haosul iadului, sunt impresionante. Scena redă încercarea omului de a păşi spre perfecţiune.

    Clădirea este construită în stilul arhitecturii moldoveneşti, care este de fapt o îmbinare armonioasă a elementelor de artă bizantină şi gotică, la cere se adaugă elemente arhitecturale ale vechilor biserici de lemn din Moldova. Îmi place. E frumoasă.

    manastire pictata, SucevitaO înconjor, o privesc din toate unghiurile, o măsor de jos în sus şi de sus în jos, dar nu zăresc vreun cusur. Poate înăuntru. Dar nu, nici unul. Toată suprafaţa disponibilă este pictată. Remarc scene din viaţa lui Isus şi tabluoul votiv reprezentând toată familia voievodului Ieremeia Movilă.

     Copleşit de măreţia mănăstirii, păşesc spre ieşire aruncând o privire peste umăr. Văd un colţ de Rai.peisaj bucovinean

   Sunt tot un zâmbet. Nici măcar următorii kilometri pe care îi parcurg urcând Obcina Mare nu-mi pot fura buna dispoziţie. Din contră! Senzaţia de bine se accentuează odată cu urcuşul. Cu fiecare pedală dată, cu fiecare metru cu care înaintez, în faţa ochilor mi se destăinuie frumuseţea şi bogăţia naturii, a locului. Încep să înţeleg şi mai bine motivul pentru care migratorii şi-au croit drum peste aceste obcini domoale, lăsând răni. Am tot traversat munţi impozanţi şi spectaculoşi, zone minunate, dar nimic din tot ce-am văzut nu se compară cu aceste plaiuri. Oriunde întorc capul, aud o poveste, rostită din moşi-strămoşi. Parcă-s cuibărit la gura sobei. De nedescris!

peisaj bucovinean      Nu resimt niciun moment povara vreunuia din cei 15 km de urcuş. Într-un asemenea cadru natural chiar nu mai contează înclinaţia pantei, 10%. Cele 36 de grade ale termometrului mă răcoreau. Virajele ac de păr, şapte la număr, sunt o adevărată mană cerească; am posibilitatea să admir frumuseţea locului şi din stânga şi din dreapta, din doate părţile.  Dar totul culminează sus, la 1.1oo m deasupra nivelului mării, în vârful Pasului Ciumârnă. De aici, cuprind Pământul. Am totul!

De la Arbore la Putna

 – Să înţeleg că nu mai am ce vizita?

 – Poţi vedea casa, ş-atât. Spune-mi!, d-aci, încotro?

 – Nea Vasile, La Putna, prin Rădăuţi. Sper să ajung până la amurg.

 –  Du-te, ficior, cu Dumnezeu înainte! Dar nu te sfătuiesc să apuci spre Volovăţ, îi prost drumul. E neasfaltat. Mergi pe la Milişăuţi, iar la troiţă faci stânga.

 –  Aşa fac. Mulţumesc mult de tot pentru timpul acordat. Să ne vedem cu bine!

 – Doamne-ajută, băiete!

    Şi dus sunt, plin de energie, euforic. Dar dealul şi al său urcuş lung îmi curmă elanul. Toropeala mă moleşeşte şi nici măcar nu adie vântul. Răzleţ, umbra arborilor mă fereşte de arşiţă. Sudoare abundă, dar totul se risipeşte pe scurta coborâre.

    Văd şi troiţa din Milişăuţi. E chiar în centrul satului. Cu mişcări atente şi lente traversez şoseaua, pentru a mă înscrie lângă marginea din dreapta. Cred că mi-a căzut glicemia. Probabil am pierdut-o undeva pe drum. Nu-i nimic, ROM cel mic îmi dă putere să ajung la Rădăuţi. Sunt doar nouă kilometri.

    Tot drumul mă gândesc doar la o ciorbă rădăuţeană. Mai greu e cu găsitul unui local în care să o pot mânca. Însă aşteptarea a meritat. Ciorba, asezonată cu un ardei exasperant de iute, îmi ajunge direct la suflet. Iami-iam!

     Îi simt încă savoarea, şi deja mă plimb prin curtea celui mai vechi monument religios construit din piatră.

    Mănăstirea Bogdana a fost construită în 1359, sub domnia lui Bogdan I, ca necropolă voievodală. Aci se odihnesc primii domnitori moldavi: ctitorul, Laţcu-Vodă, Roman I, Ştefan I şi Bogdan Voievod. Poate şi din cauza poverii istoriei bogate pe care o poartă, aşezământul pare tern. Hai, totuşi, să văd şi interiorul. Da, are culoare. Monotonia e spartă de picturile din altar. Datează din secolul XV.  Şi cam atât.  Odihnească-se în pace!

     Au trecut două ore peste miezul zilei. Soarele-i la zenit, dogorăşte. Să mă ascund de el în parcul oraşului sau să-l înfrunt? Mă scormonesc de-o monedă,  şi întru-un târziu o găsesc. Dau cu banu`. Se ridică, se învârteeeee … şi cade. Pffff, tre`să plec!

     Până la Putna sunt 32 km via Gălăneşti şi Vicovu de Jos. Două treimi din drum sunt parcurşi exact sub soare. Rezultatul?, se poate observa pe braţe şi picioare. O nouă vară pe care o voi petrece la plajă, în tricou şi pantaloni lungi. Nu pot apărea în public chiar aşa!

     Şi dăi, şi liptă cu asfaltul care mai-mai că se prinde de cauciucuri. Şontâc, şontâc, înaintez. Cumva, totul se animă. Mai bine spus, şoseau. Multe care ticsite cu fân şi o grămadă de cireşari, căci atât în stânga cât şi în dreapta sunt numai cireşi. Cerşesc şi eu câteva. Ficiorul, căţărat pe capota unui tractor, nu prea are simţul măsurii. Primesc două crengi. Mi-e cam jenă, dar depăşesc momentul.

     Savurând fructele am uitat şi de soare şi de tot. M-am trezit la poarta celui mai puternic nucleu monahal românesc. Sunt la Mănăstirea Putna.

     Din ansamblul ctitorit de Ştefan cel Mare între 1466 şi 1469, se mai păstrează doar turnul trezoreriei. Edificiul e impozant şi impresionant. Poate şi datorită faptului că aici îşi doarme somnul de veci însuşi Ştefan, marele domnitor al Moldovei, dar şi membrii familiei. Înconjor lăcaşul şi intru în muzeul amenajat în incinta mănăstirii. Normele de securitate seamănă cu cele de la clădirea parlamentului britanic. Oarecum de înţeles, căci găzduieşte manuscrise, obiecte de cult şi ceramică, toate din perioada medievală. Îmi par mai puţin interesante. Sunt atras de colecţia de broderii bizantine. E considerată printre cele mai frumoase din lume. Subscriu!

   Auzisem că biserica mănăstirii a fost pictată şi în exterior, dar datorită alunecărilor de teren şi a invaziei cazacilor, a fost devastată, iar după reconstrucţia sa dintre 1653 şi 1662, exteriorul nu a mai fost pictat. Păcat.

   Păşesc în casa Domnului, şi imediat privirea-mi fuge spre mormântul domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt. Preţ de câteva clipe mă reculeg … , stând exact, fix în faţa cavoului. Nimeni nu mai poate face vreo poză. Murmurul celor din spate, în crescendo, m-a trezit, şi am început să-mi croiesc drum printre privirile încruntate ale fotografilor. Oare de ce-s nervoşi?

  Nu mai acord o prea mare atenţie restului interiorului. Ies, gândindu-mă de ce oare în popor se spune că Mănăstirea Putna a fost un izvor nesecat al bogăţiei de Dumnezeu şi de neam? Poate-mi spune mama-bună, când ajung acasă. Până atunci aflu ce e o mănăstire… Credeam că e altceva.

   Gata, plec. Îmi îndrept ghidonul spre ieşire şi pornesc. Bag de seamă că nu am o destinaţie anume, dar cumva, nu ştiu cum, ghidonul trage dreapta, spre aleea lăturalnică. Mă prind repede; spre chilia în care a trăit sfetnicul cel mai apropiat al domnitorului.

    Parcurg aproape un kilometru până la ditai stânca în care Daniil Sihastrul şi-a săpăt o grotă în care a dăltuit un paraclis. Mă aşteptam să observ doar urmele palpabile lăsate de Daniil: altar, naos, pronaos şi chila săpată dedesupt, tot în piatră. Dar nu a fost chiar aşa. Sub scară am găsit amenajat un loc, la prima vedere, pitoresc. Un nene s-a gândit că această chilie ar trebui păzită şi îngrijită, iar din acest motiv s-a instalat aici. Asta bag de seamă văzând plapuma şi cele câteva ţoale aşezate ordonat. A!, mai e şi o cutiuţă goală, pe fundul căreia sunt aranjate câteva monezi şi două bancnote.

   

   Apusul mă cam zoreşte, aşa că plec. Unde? Să caut o gazdă … Pot spune că m-am pripit, deoarece nu am avut nevoie decât de zece minute pentru a găsi Casa Maria.

   Maria, gazda, e minunată. Aş vrea să povestesc cu dânsa ceasuri întregi, dar nu prea mă mai ţin balamalele. Poate mâine dimineaţă. Acum vreau doar să mă spăl şi să mă afund într-o plapumă. Mă scuz, ignor grădina şi răcoarea serii, şi urc la mansardă. Nici un duş, nimic. Cad lat pe colţul patului şi adorm îmbătat de miresme.

traseul celei de-a doua zile

http://www.bikemap.net/route/1831051#lat=47.77949146018&lng=26.058323583984&zoom=10&maptype=ts_terrain

Sare-n bucate

     Nu puteam pleca înainte de a boscorodi gazda, tete a tete. Nu ştiu cum, din ce motiv, ieri nu am observat pe ce dau banii. Condiţiile de cazare lasă mult de dorit. Nu dezvolt subiectul, n-are rost. E şi vina mea, căci am acceptat, dar nu aveam alternativă. În fine…

     La nouă fix sprijin bicicleta pe cric şi mă postez în faţa intrării salinei. Credeam că ora matinală îmi conferă avantajul primului venit. Ehe, dar la coadă stau alături de patru grupuri de şcolari. Va dura o veşnicie, îmi spun. Şi una din doamne îmi citeşte gândul.

 – Poftiţi, vă rog! Haideţi, veniţi în faţă, noi suntem mai mulţi, durează!

    Glasul ei îmi mângâie timpanele, moleşindu-mă. Ochii migdalaţi îmi găsesc privirea, iar chipul gingaş naşte un zâmbet divin.

– Bdaaa… mulţumesc, dar nu e novoie! Pppot aştepta (chiar şi o veşnicie), răspund roşu ca para focului, ţinând degetele încrucişate la spate. „Ce caută o zeitate printre muritori?”

 – Eiii, nu, nu se poate. Avem patru clase şi nu putem intra decât pe rând, la interval de un sfert de oră. Dumneavoastră păreţi … singur. Ce aveţi de pierdut?, iar palma-i fină îmi trage braţul pentru a o urma.

   Sunt năucit! Mă topesc! Nu mă pot aduna, sunt copleşit de moment. Timpul s-a oprit. Iar când secundarul a început să ţăcăne din nou, m-am trezit împins de puhoiul de copii pe treptele puţului. Am mai văzut doar uşa închizându-se, şi, o dată cu ea, o ninfă dispărând…

    Puţin ameţit, acum şi din cauza mirosului puternic de carburanţi, grăbesc pasul, sărind câte două din fiecare treaptă de lemn; coborâre amenajată la 1803. Cobor la o adâncime de 29 m, în prima cameră de exploatare a sării. Acum, aici pot admira Capela Sfânta Varvara, amenajată prin cioplire manuală. În dreapta altarului de sare a fost încastrată în blocuri, evident de sare, icoana Sfintei Varvara, protectoarea minerilor.

     Continui pe culoarul lung a cărui pereţi susţin bazoreliefuri. Mă opresc în faţa lui Adam şi a Evei. Nu s-a schimbat nimic, sunt la fel ca acum trei ani. Singura diferenţă e doar golul din oglindă.

     În capătul coridorului, la stânga, vizitez o potenţială locaţie de petreceri. Sala de bal de aici nu e chiar pe gustul meu, aşă că plec, trecând pe lângă lacul sărat aflat la o adâncime de 42 m. Mă îndrept spre terenul de fotbal recent amenajat. E chiar mare. Se poate incinge un meci de fotbal în toată regula. Poate altă dată, cu gaşca. Acum, refuz să mai cobor spre fundul pământului. Fac stânga-împrejur, spre ieşire. Aş urca cu liftul, dar e dezafectat. Ce palpitant ar fi!

    La suprafaţă inspir adânc. Nu din cauza aerului, datorită Bisericii romano-catolice de peste drum. A sa turlă se înalţă, sveltă ca o săgeată, spre cer. Biserica a fost construită în 1904 de comunitatea poloneză din sat. Înăuntru se păstrează o icoană rară, făcătoare de minuni, Madona Neagră. Am mai reţinut că Papa Ioan Paul al II-lea  a acordat bisericii titlul de Basilica Minor, în anul 2000. Imi place!

   Leg adidaşii semi-uzi de portbagaj şi-i dau bice, pe DJ 178E, spre Arbore. Pe traseu traversez satul Botoşana. Auzisem că aici, undeva în zonă, pot vedea câţiva stejari seculari. Din şaua bicicletei n-am văzut nici unul. Nu-i bai, merg mai departe pentru a mă întâlni cu istoria.

   Construcţia ansamblului Bisericii „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost începută în 1502, 02.04, iar pe 29 august a aceluiaşi an a  fost finalizată. Datele precise mi le-a oferit Vasile Ichiuc, localnic. Se ocupă de … gospodărirea bisericii, aşa cum însuşi afirmă.

    În pronaos îmi este prezentat mormântul gol al lui Luca Arbore, construit de meşteri polonezi în stil gotic. Ctitorul a fost găsit de Ştefăniţă Vodă la Hârlău, în 1523. Cu degetul arătător îmi este arătată pictura, undeva deasupra mormântului, înfăţişând familia hatmanului, soţia Iuliana şi doi copii. Sunt condus în pronaos, sau camera mormintelor, unde îşi dorm somnul de veci toţi cei cinci fii ai hatmanului.

   Întreb de pictură, dar nu apuc să termin. Ghidul e atent şi-mi povesteşte pe nerăsuflate. Carneţelul e plin de scurtături, dar totul e lizibil. Mă bazez, nu prea mult, şi pe memorie.

   Pictura a fost realizată de Dragoş Coman, fiul preotului din Iaşi. Totul a costat 30 de galbeni, plătiţi de sora lui Luca Arbore, Ana „Apreciaţi dumneavastră valoarea lor de la acea vreme. Eu nu pot.” Imediat după finalizarea lucrării în 1541, biserica a fost incendiată de trupele otomane conduse de Soliman Magnificul, la 1549.

    Având în vedere hramul, nu puteau lipsi registre reprezentând scene din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. Sunt comprimate deasupra intrării în naos. Uşa e străjuită de sfinţii Mihail şi Gavril, în stânga, iar Petru şi Nicolae, în dreapta.

    O lecţie de istorie predată atipic. Minunat!

– Vă mulţumesc mult de tot!

– Pentru puţin. De aici, încotro?

– Muzeul Teodor Hrib…

– Ohooo!… Nu mai există. S-a desfiinţat după revoluţie. Toate obiectele au fost trimise la alte muzee. Cele mai multe au ajuns la Suceava.

Spre Cacica

   Chiar dacă sunt la o aruncătură de băţ de Cetatea de scaun a Sucevei, o evit. Nu-mi face plăcere să o revăd pentru a patra oara. Pur şi simplu nu am vreo tragere de inimă, n-am chef.

   Las în urmă eşezământul religios pentru a mă îndrepta spre un altul, Mănăstirea Dragomirna. Bine, bine, dar pe unde? În ce direcţie? Cei doi trecători întrebaţi ridică din umeri. Răsuflu uşurat când observ peste drum un punct de informare turistică. Exact ce-mi trebuie. Drăguţa domnişoară? ghid mă abordează, adresându-mi-seîn engleză. „Do you need assistance? Do you need help?” Se lămureşte repede cu cine are de- a face şi-mi oferă, cam tandru ce-i drept, o hartă a Bucovonei şi una a Sucevei. Indicaţiile sunt simple, pare uşor: stânga, dreapta, urmez bd-ul Cernăuţi, str. Ana Ipătescu, şi ies din oraş spre destinaţia dorită. Doar că în teren lucrurile stau puţin altfel; străzile nu sunt semnalizate.

    Cu chiu, cu vai găsesc luminița şi cotesc dreapta pe 208D. Pedalez 12 km, la nord de Suceava, în uşoară urcare, până în faţa unei porţi masive. Panoul din faţă mă nunţă că am ajuns la Mănăstirea Dragomirna. Cred că e o greşeală, sunt în faţa unei fortăreţe.

    Mănăstirea e străjuită de un zid impunător, înalt şi foarte gros, iar în colţurile celor patru laturi se înalţă turnuri de apărare. Construcţia aşezămânutui a fost desăvârşită în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea în timpul domniei lui Ieremia Movilă. În centrul incintei se înalţă biserica, capodopera întregului ansamblu. Mare şi extrem de alungită, cu o turlă foarte înaltă, pare zveltă. Am senzaţia că evita obiectivul aparatului foto cu graţia unei gimnaste. În ciuda siluetei este foarte bogată în motive geometrice sculptate în piatră. Iese în evidenţă brâul în formă de „frânghie dublă” ce înconjoară edificiul.

      La Dragomirna sunt păstrate picturi doar în altar şi naos. Frescele sunt pictate în culori vii puse în valoare prin folosirea abundentă a aurului. Foarte frumos e şi iconostasul, o sculptură în stil baroc, realizat în sec. al XVIII-lea.

     În muzeul mănăstirii, pe lângă obiecte de cult, cruci, icoane,  potire şi sfetnice, am admirat un policandru. A aparţinut Îmărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi dăruit mănăstirii în 1767.

Această prezentare necesită JavaScript.

     Nu-mi ajunge doza de cumernicie, aşa că plec spre Pătrăuţi pentru a vedea mănăstirea cu acelaşi nume. Nu urmez traseul clasic, întoarcere pe DN2, dreapta spre Siret şi iar dreapta către Pătrăuţi. Vreao 14 km. Încerc varianta „de-a dreptul”, traversând pădurea. Sunt doar 6 km. Primii trei îi pedalz prin codru, pe un drum forestier foarte bine întreţinut. Îmbucurător, căci e închis circulaţiei publice. Păcat însă de exploatarea forestieră din zonă.

     În ciuda caracteristicilor de şosea bicicleta se comportă excelent, chiar şi la viteză mare. Pietrele ascuţite şi bolovanii mă pun în dificultate, dar nu mă pot împiedica.  Cu puţină atenţie şi ceva experienţă orice biciclist, cu orice fel de bicicletă, poate travesra pădurea. Merită!

     Chiar de la lizieră sunt asaltat de câţiva puşti. Unul dintre ei e cât se poate de scurt: „Nenea, n-ai ceva dulce?”. Împart doar trei acadele. Atât mi-a trebuit. Nu ştiu de unde, dar au mai apărut câţiva, iar întrebarea următoarea e legată de bani. „Păi dacă aveam bani mergeam cu bicicleta?”, iar ei rămân stană de piatră, privind cum mă îndepărtez. I-am buimăcit. Haios moment!

      Abia zăresc lăcaşul sfânt. S-a ivit într-o curbă, undeva pe parte stângă. Biserica de mici dimensiuni, dar de proporţii desăvârşite, a fost ctitorită de Ştefan cel Mare în 1.487. Am ghinion, biserica e închisă. Imi pare aparte, misterioasă, vreau să-i văd interiorul, la fel ca tot ce îţi stârneşte curiozitatea şi nu poţi beneficia de nimic. Păcat!

    Nu prea am vreme de pierdut. Cobor în E85, cotesc dreapta, iar după patru kilometri, în Dărmăneşti, apuc DJ 208D. Îl parcurg doar până la Costâna, opt kilometri. În centrul satului, la singura intersecţie, din nou dreapta pe DJ 178A, spre Cacica, via Părhăuţi, Todireşti, Humoreni, Părtăştii de Jos.

    Cei 25 km i-am pedalat în trei ore! După primele picături de ploaie m-am adăpostit în veranda unei case în construcţie. A durat o oră. Cum s-a liniştit, am tulit-o, cu toată viteza înainte. Cerul se limpezise. Puf, ce noroc! Doar pentru puţin timp, căci în două minute nori grei, cenuşii, s-au adunat şi ca la un semn au dezlănţuit potopul. Sunt în plin câmp, unde să mă adăpostesc? În braţele Domnului.

   A turnat cu găleata!. Perdeaua de apă era atât de deasă încât nu vedeam carosabilul decât la câţiva metri în faţă. Maşinile aveau aceeaşi problemă, înaintau greoi. A doua viteză a ştergătoarelor nu făcea faţă averselor. Măcar şoferii erau la adăpost.

    Trei sferturi de oră am stat ud până la p…iele.  De schimburi nu poate fi vorba. În coburi apa băltea, cam cât o falangă a degetului arătător. În pungile cu haine, la fel, apă. Aşa ceva! Am reuşit performaţa de a-mi usca hainele fiind îmbrăcat cu ele. Cu adidaşii am o problemă; sunt îmbibaţi cu apă. Sper să se usuce până-n zorii zilei de mâine.

    Niciodată nu am avut parte de asemenea ploaie. Inventarul pagubelorl-am făcut în camera motelului de lângă Cacica: două bonuri de masă rupte, cartea de identitate exfoliată, bani uzi, la fel tot portofelul, pansamente inutilizabile, chibrit mototolit şi lista poate continua. Probabil am meritat-o.

traseul primei zile, aici:

http://www.bikemap.net/route/1669328#lat=47.590755857607&lng=26.328751308597&zoom=10&maptype=ts_terrain

Întoarcere în timp

   Alarmă? Deșteptător? Nu există așa ceva. Aici, în Cotu Băii, cocoșul dă ora exactă. La 5.15, fix. Și-l urmează câinele. Latră vreo 20 min, fără pauză. Un adevărat performer.

   Mă foiesc, mă întorc, bag capul sub pernă, trag plapuma peste cap, dar nu reușesc să mai adorm. Doar frânturi, ațipeli.

   Pe la 6.30 ies din casă călcând pe vârfuri, ca nu cumva să deranjez. Constat rapid că n-am pe cine.

– Neața, Aleex!

– Bună dimineața!, răspund mirat.

   Se pare că dimineață a fost mult, mult mai devreme. Antonica și Dumitru sunt deja transpirați de muncă. Porcii s-au săturat de mult, găinile zburdă prin curte, iar vaca e pe islaz de-un ceas. În bucătăria de vară lemnele troznesc, asigurând temperatura necesară fierberii mâncării. Pe foc bolborosesc trei oale. Asta-i înviorarea de dimineaţă, urmează prășâtul.

    Mă așez pe prispă și imediat sunt transpus în paradis. Dacă ieri la prima oră aveam dificultăți în a respira, în București fiind, acum îmi răsfățat nările cu miresme de fân proaspăt cosit amestecat cu parfum de tei și puțin iz de animale. Nu mai zic de răcoarea dimineții căci sunt înfofolit cu geaca. Ce diferență! Două lumi total diferite. Mi-ar plăcea totuși să aleg ceva între ele. Sunt extreme. Una-i încremenită undeva în negura timpului, iar cealaltă e trepidantă, tot timpul în ton cu ultimile noutăți în materie de orice. Inclusiv cu risipirea bunului simț.

    Ehe, dar fiecare cu ce-l doare. Așa că încalec bicicleta și pornesc spre Spătărești, de unde cotesc stânga pe E85 în direcția Suceava. N-am timp să iau pulsul traficului căci în câteva minute ajung la Fălticeni. Cei 5 km sunt în coborâre. Străbat orașul, lăsând rapid în urmă localitate în care s-a născut tata, exact așa cum însuși a făcut-o acum 56 ani.  Continui deplasarea pe același DN2, pedalând douăzeci și ceva km lungiți pe dealuri și văi. Experiența e teribilă! Permanent sunt cu ochi-n patru. Tronsonul e foarte circulat, mai ales de camioanele ai căror șoferi nu seamănă prea mult cu cei austrieci. Sunt depășit la mustață, împins spre șanț, dar măcar atenționat de niște goarne infernale, luuuungi… Avantajul e că știu măcar cine sunt acești stăpâni ai șoselelor. Numele sau poreclele lor acoperă o treime din parbrizul autovehiculului. Cum de mă observă? Ăştia-s aşii, elita! Totuși, n-a fost chiar o surpriză, mă așteptam la un asemenea tratament.

   Ajung cu bine în fosta capitală moldavă și mă opresc la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou. Câțiva nevoiași văd în mine un străin și mă asaltează. Îi dezamăgesc repede. Contra unei donații modice pentru refacerea lăcașului, îmi permit să-l rog pe puștiul de la intrare să arunce din când în când câte o privire bicicletei. Zis şi făcut. „Mergeţi liniştit!”.

   Mă strecor printre enoriaşii pioşi şi păşesc în biserica cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă”. Construcţia edificiului a fost începută în 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb (1505 – 1517) şi terminată de Ştefăniţă (1517 –  1527) în anul 1522.

   Până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou a fost reşedinţa mitropoliţilor Moldovei. Din 1991 devine sediul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Biserica este construită în stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare, în plan triconic. Are pridvor, pronaos, naos şi altar. În 1534, în timpul domniei lui Petru Rareş, edificiul a fost pictat atât la exterior cât şi în interior de către meşteri rămaşi necunoscuţi până în ziua de azi.  Pictura a fost executată în frescă, după hermeneutica bizantină.

    Coborându-mi privirea de la frumoasele picturi remarc gravurile din metal ce împodobesc sicriul cu moaştele Sf. Ioan cel Nou. Sunt 12 plăci  de argint, aşezate pe lemnul de chiparos al sicriului şi înfăţişând diferite episoade din martiriul Sfântului Ioan. Moaştele au fost aduse la Suceava în 1402 de Voievodul Alexandru cel Bun.

   Mai rămâi puţin, te rog!, îmi spun, dar…