Categorie: Turul Austriei

Ende

       Duminică, 17 iulie 2011. Sunt la porţile Vienei; doar câteva borne. Cinşpe`, poate douăzeci. Ce mai contează!?

       Criza din Grecia abia a început, niponii s-au apucat de reconstrucţia ţării, jerbele de pe mormântul actiţei Elizabeth Taylor nu s-au veştejit, Kate şi William probabil sunt în luna de miere, iar Osama, se spune, a fost executat. Câteva din aceste evenimete petrecute în prima jumătate a anului se vor regăsi în cărţile lu` fi-miu, cele de care mă voi împiedica în drum spre dormitor. Sunt sigur că mă va întreba ce şi cum, de ce? Va trebui să mă pun la punct, dar până atunci… Continuă să citești Ende

Wachau

      P1120313Bum! Bum! Buuum! După ultima bubuitură sunt drepţi, lângă pat. Secunde bune trec până să mă dumiresc ce şi cum. Percep un mârâit fioros. Se aude din hol. „If you won`t leave the room till twelve you must pay another night.”, iar liniştea se lasă iar. Ca ars, mă reped spre ceas. E aproape miezul zilei şi capul îmi zvâcneşte! Încep să blestem seara trecută şi vinul lor minunat.

     Un duş rapid, rece sloi, mă revigorează, însă nu prea mult. Cele trei nectarine din frigider mă ajută şi ele, dar tot nu-s bine. Greu, mă adun şi-mi adun, iar la cinşpe` minute după ora prânzului sunt în recepţie. Continuă să citești Wachau

EuroVelo 6

     – Auf wiederseeeeeeeehen and thanks a lot for the info, e tot ce-i mai spun gazdei la despărţire, chiar dacă nu am înţeles ce mi-a explicat. Nu-i nimic, găsesc eu lagărul.P1120131

      Stânga, dreapta, iar dreapta, încă o dată dreapta, şi, evident, ajung în acelaşi loc. Aşa-i când nu gândeşti. Mai încerc combinaţia, dar cu mici modificări. Nici aşa nu merge. Sunt pe cea mai cunoscută şi umblată rută ciclistă, însă nu găsesc un prăpădit de indicator? Parcă-s într-un labirint, numai că sătucul e puţin mai mare decât parcela de teren pe care am păzit-o în nu mai ştiu care vacanţă de vară. Continuă să citești EuroVelo 6

Cicloturism, cu trenul

     Sunt cu capul în nori, la propriu, şi, între noi fie vorba, la figurat. Ciudată transformare. M-am culcat vară fiind, şi, ce să vezi dimineaţă?, dita-i toamna târzie.  P1120018Am dormit doar nouă ore, n-am hibernat. În termometru sunt 14 unităţi peste zero, iar ploaia măruntă bate în geamul dormitorului. Oftez şi-mi ascund privirea sub perna pufoasă. „Vreu în patul meu.”, îmi spun şi mă pierd, slalomând printre gânduri….

     Ceasul bate zece şi nu mai pot aştepta. Timpul trece, dar, o dată cu el, nici un kilometru. Până în Linz sunt vreo 115. Trebuie să dau cu banul: plec, orice ar fi, sau aştept ameliorarea vremii? Continuă să citești Cicloturism, cu trenul

Salzburg

     După o zi grea, o noapte bună, odihnitoare, fac ochi în zorii zilei. E miercuri, treisprezece, luna lui cuptor. P1110974Noroc că nu-i marţi, nici vineri. Răsuflu uşurat. Sunt în picioare de la nouă, iar acum e şi zece minute, aceeaşi oră. Sunt la uşă cu bagajul gata făcut. Foarte nepoliticos îmi reped gazdele, sar peste formalităţi, retezându-le-o: „Bine, bine! Pa, pa!”, şi liniştea se lasă în urma bicicletei, împreună cu (mai mult ca sigur) două priviri lungi.

     Îmi pare rău, dar nu am timp. Mi-e dor de sunetul muzicii şi-s foarte aproape să-l aud. Bat la porţile Salzburului, oraşul care trepidează tot anul, chintesenţa Austriei. E capitala muzicii, amplasată într-un cadru mirific, urbea de la nord de Alpi cu cea mai mare influenţă italiană. Totul se condimentează cu destul de mult snobism austriac. Ce reţetă!? Continuă să citești Salzburg

Agonie și extaz

       Un huruit mi-a curmat somnul. O fantă de lumină strecurată printre draperii lumina discret dormitorul. Soarele, dormea și el. Și iar liniște… Brum, brummmm, brrrum! Tractorul se dezmeticea, în dreptul geamului întredeschis, sub atenta supraveghere a fermierului conștiincios. Era 5.40.  Ce țicnit! Într-un târziu, zgomotul se pierde undeva în eter.

       Cu ochii împăienjeniți nimeresc balconul și mă trântesc într-un scaun. Mirosul fânului proaspăt cosit îmi alină puțin suferința. Doar puțin; rufele sunt leoarcă. Încă picură din ele. Iar nu le-am stors. Cu ce mă îmbrac? Off!   

        Între două sandwichuri consult harta. O lacrimă și-a croit drum prin barba deasă, umezindu-mi buza. 110 km și patru cățărări, dintre care trei la peste 1.000 m. Pe a doua am șters-o cu mâneca. „Hai, că-i ultima zi în munți! Mai e putin! Mami…”, și o altă picătură pătează harta.

        Pornesc, atac pasul Grissen, 967 m. Mirosul de levănțică îndulcește puțin înaintarea, iar apatia e știrbită de răcoarea dimineții. Am ochi și pentru peisaj. Până-n vârf bifez satul Hochfilzen, celebru pentru concursul de biatlon pe care-l găzduiește.  Acum, vara, nimic special. Aceeași munți, curățenie, ordine,…liniște.

 

      M-am cam săturat. Nu mai am chef. Iar potopul de întrebări mă copleşeşte: Ce a fost în capul meu? Unde merg? De ce fac asta? Ce rost am? Mă aplec asupra lucrurilor care-mi asigură existenţa, sau mă gândesc la cele care mă fac să trăiesc? Ce-am făcut până acum? Ce voi face? Iubesc? Sunt fericit? … Cine sunt? …

      O singură certitudine. De aproape două săptămâni pedalez bezmetic, singur cuc, şi mă transform într-o maşină. Sufletul m-a părăsit. A rămas doar o carcasă fără viaţă. Pedalez fără să simt durere, iar peisajul îmi pare tern…

     Câteva rafale de vât mă trezesc din letargie. Sunt pe coborâre. Observ doar planul înclinat, căci vântul puternic, frontal, mă contrează. Dar sunt setat, nu simt efortul. O pată de culoare se întrezăreşte. Undeva în dreapta, revăd Kitzsteinhorn, veghind împrejurimile de la înălţimea sa, 3.203.

    Un simplu foc de paie. Sunt la porţile infernului. Încerc să nu cedez mental, îmi fac de lucru printr-un supermarket din Saalfelden. Bun prilej pentru aprovizionare: sandwichuri, nectarine, dulciuri, apă şi iar apă. Cu greu mă despart de răcoarea conferită de instalația de aer condiționat, pornind agale spre canicula miezului zilei. Termometrul a sărit de 30. Nu pot mânca, doar gust dintr-o nectarină și puțin biscuite. Vreau acasă!

    Ce ciudat!, dar pentru câteva clipe mă întorc pe plaiurile mioritice. În stânga se ridică Steinernez Merr, un fel de Piatra Craiului. Schițez un zâmbet, primul al zilei, și urcușul devine mai plăcut.

      Șoseaua șerpuindă mă poartă spre Hintertal, 1.291 m. Prima parte a cățărării m-a făcut să implor divinitatea. Pe o porțiune de câțiva kilometri panta e de 15%!, pieptiș. Greu, greu de tot, ajung în vârf,  mulțumindu-le tuturor prietenilor imaginari întâlniți pe traseu. Aici, sus, timpul s-a oprit. Trebuie să cobor, în câteva sute de metri, la 1.078 m, pentru ca imediat să ajung pe acoperișul zilei, 1.357 m. Sunt în pragul delirului.

    Am blestemat coborârea doar pentru că mă ducea pe fundul văii din care nu aveam scăpare. Peisajul pălea în fața Golgotei. Umbra lui Hochkoning, 2.941 m, îmi întărea ura. ”Se poate ajunge aici in fel și chip! De ce sunt cu bicicleta?”

     Pe lunga și domoala urcare, doar 12% pantă, mi-am reaminti tot ceea ce mi-a marcat existența. Se spune că muribunzii își revăd întreaga viață înainte de sfârșit. Am văzut-o la doar 26 ani.

    După fiecare cot al drumului vedeam vârful ascensiunii, dar era doar o iluzie. Șoseaua urca, urca, probabil spre Porțile Paradisului. Gândul abandonului îmi monopoliza mintea. Am trăit clipe de coșmar! Vorbeam singur, mă rugam Cerului, strigam, țipam, râdeam, gesticulând arborilor… Degradantă imagine. Doream să-i dezamăgesc pe cei care au crezut că voi putea valsa în șaua bicicletei, prieteni, părinți, colegi, sponsori, tuturor. Ce le spun? Să… fie sănătoși! Aveam ochii umezi.

      Tunelul a fost lung, plin de obstacole și primejdii. Cel mai important test de care am avut parte, de când mă știu. Luminița, indicatorul rutier atât de scump vederii, se întrezărea, apărând ca o oază în deșert. Nu-i iluzie! Ultima turnantă e la o aruncătură de băț. Ridicat din șa urnesc bicicleta, brutal, trosnindu-i lanțul. Un moment de rătăcire, dar n-a cedat.  Gonesc spre steagul în carouri, în strânsă competiție cu nici un contracandidat.

      

    Când polonezii și ucrainienii intrau un ultimul an de pregătire al Campionatului European, majoritatea austriecilor erau la servici, italienii se pregăteau de vacanță, fostele atârnau de gâtul altora, mama probabil cumpăra cele necesare unei salate, eu loveam aerul cu pumnii, țopăind de fericire. Din lupta dintre minte și suflet a câștigat inima. Voi termina turul! De aici, o lungă linie dreaptă până la Viena, fara munti de traversat și ultimii 200 km de pedalat pe maulul Dunării.

    Ca o avalanșă, bicicleta se năpustește pe coborârea spre Bischofshofen. E ca o bestie, greu de stăpânit. Diferența de nivel de aproximativ 800 m întinsă de-alungul a 17 km o înghite într-un sfert de oră. N-am reușit să depășesc 80 km/h, acul kilometrajului s-a oprit la doar 77,66. Demență curată! Cu greu m-am păstrat pe carosabil.

     Adăpostit de soare, trăgându-mi sufletul după o coborâre de neuitat, am admirat săriturile a câtorva juniori la lucru pe trambulina de sărituri cu schiurile care găzduiește ultima etapă a Turneului celor patru trambuliune, Paul Ausserleitner. Icari moderni.

     Obosit, dar în culmea fericirii plec spre Golling, punctul final al zilei, pe șoseaua 159. Cei 24 km rămași traversează valea râului Salzach străjuită de Tennengebirge, dreapta, și Hagengebirge. Ignor Castelul Hohenwerfen, îndreptându-mă spre un pat moale și pufos. Nici măcar micuțului canion nu-i dau prea mare atenție. Vreau să zac, să dorm!

    

    Am avut o zi grea de tot, teribilă! Cu toate astea am remarcat o chestiune cu care nu mă voi întâlni curând. Circulând pe un tronson virajat, cu vizibilitate scăzută, am adunat în spatele bicicletei câteva mașini, care au început să mă depășească după patru minute de mers cu câțiva kilometri pe oră, pe sensul opus, fără goarne și alte minuni, chiar fără să primesc priviri tăioase. Așa ceva!

    Oricum, ce a fost mai greu a trecut. Se vede Viena. E după colț.

 

Kitzbuhel

– Her Alexander! E timpul să te scoli!

Aşteptam parcă prin somn glasul fetei, aşa că i-am răspuns îndată.

 – Eram treaz domnişoară.

 – Ba nu erai, spuse fata râzând. Acum te-ai trezit.

      Am auzit-o coborând scările şi intrând în bucătărie. Apoi m-am sprijinit în mâini, mi-am făcut vânt, dar n-am putut sări din pat. Resimţeam din plin cei aproximativ 850 km deja pedalaţi. Îmi era dor de ritualul bărbieritului. Mă năpădise barba, creându-mi mâncărimi. Dar nu aveam timp de aşa ceva. Trebuia să prind regional-expresul spre Jenbach. Nu doream să pedalez aceeaşi porţiune pe care circulasem cu două zile în urmă. Am luat micul dejun la pachet şi am tulit-o spre gară. Călătoria a durat doar 15 minute, relaxante. Trenul plutea.

      Ce bine a fost. Acum începe munca, pedalatul. Ultima săptămână. Mă simţeam ca acasă. Hoinăream în continuare prin pitoreasca vale a Innului, străjuit de munţi, într-un decor cu care mă obişnuisem.

     Aşezată între un versant şi râu, micuţa aşezare Rattenberg  e foarte pitorească. Am aruncat o privire castelului în ruină care domină localitatea şi m-am strecurat în medievalul Altstadt. Printre casele ca de turtă dulce, zgrăvite în roz, galben şi verde, am găsit şi un oficiu poştal de la care am reuşit să trimit câteva vederi. Mi-ar fi plăcut să mai casc gura prin magazinele pline de obiecte din sticlă, aici fiind un centru cu o bogată tradiţie în prelucrarea acestui material. Seamănă, puţin ce-i drept, cu Murano.

  

      Şoseaua în uşoară urcare şi vântul frontal mi-au creat un oarecare disconfort. Însă n-a durat mult, până la Worgl. Am cotit dreapta pe drumul 170, spre Kitzbuhel, prin superba Brixental. Toată buna dispoziţie m-a învăluit. Valea nu e lafel de celebră ca Zillertal, dar e mult mai spectaculoasă.  Micile staţiuni Hopfgarten, Brixen şi Kirchberg cu ale lor case minunat aşezate la poalele munţilor m-au pregătit pentru cea mai frumoasă staţiune pe care am văzut-o în 26 ani.

      

      Totul pare desprins din poveste, cu o arhitectură cu un pronunţat caracter gotic. Casele sunt presărate pe pajiştile aplipe, la umbra Kitzbuheler Horn. Centrul localităţii e comasat în două pieţe, în ambele existând case medievale transformate în hoteluri. Cât rafinament! În ciuda valurilor de turişti sosiţi prin intermediul agenţiilor de turism, staţiunea îşi păstrază aerul aristocrat, fiind frecventată de clienţi bogaţi. Kitzbuhel este refugiul multor staruri de cinema şi personalităţi mondene ale Europei. Printre caleşti medievale îşi fac loc maşini super sport. Domni de toate vârstele, accesorizaţi ultima modă, la braţ cu partenere cochete după care cu greu te abţi să nu întorci capul, populează acest colţ de paradis. Şi totuşi nimic strident, ţipător, pestriţ. Toată lumea pare educată, discretă. Mai mult ca sigur bogătaşii aştia nu-s vopsiţi. Nu-mi pot imagina cum arată staţiunea în ultimul sfârşit de săptămână din ianuarie, periadă în care se organizează cel mai prestigios concurs de schi alpin din calendarul Cupei Mondiale.

   

      He, he, am terminat şi îngheţata. E timpul să plec. Am coborât spre St. Johann pe o şosea cumplit de aglomerată, nu ştiu daca am mai văzut aşa ceva, dar fără ambuteiaje, claxoane, urlete şi înjurături. În ciuda oboselii am reuşit să parcurg alţi 13 km până la Fieberbrunn, unde gazda s-a oferit să-mi spele garderoba.

      Gute nacht!

   

   

Un vis devenit realitate

  

     Aceasta-i imaginea pe care o văd încă din gimnaziu. O dată pe an, la 4 ianuarie, cu ocazia desfăşurări celei de-a treia etape a Turneului celor patru trambuline, celebrul concurs de sărituri cu schiurile de la cumpăna dintre ani. Timp de aproximativ două ore eram la mila regizorului transmisiunii sportive, în aşteptarea cadrului, acea imagine care mă făcea să visez cu ochii deschişi. „Ce e în sufletul săritorilor înaintea saltului?, mă întrebam obsesiv. „Când voi fi mare voi urca şi eu în vârf!”

     Mă trezesc odihnit, în ciuda îngrijorărilor de ieri seară. Şi foarte entuziasmat. „Cum să plec spre casă? Merg la Innsbruck”, îmi spun. „De mic visez la Bergisel Schanze”, şi pornesc spre oraşul pe care mi-l imaginam ca fiind locul potrivit pentru a vizita muzee dimineaţa, drumeţii montane după-amiaza, iar seara, da, să o petrec într-un bar.  

    Şoseaua îmi oferă o perspectivă minunată asupra oraşului, a trambulinei şi Stubaier Alpen în stânga, căci în dreapta îmi ţineau umbră crestele Karwendel.

    Doar câteva pedale până-n Altstadt, gazda celor mai importante atracţii turistice. Am legat bicicleta sub o arcadă şi am consultat busola. Evident indica nordul. Perfect pentru a mă îndrepta spre capătul nordic al Herzog Friedrich Strasse. Aici am admirat Golldnes Dachl (Acoperişul de Aur). Ciudată denumire, căci ţiglele sunt din cupru. Acoperişul a fost construit în 1490 pentru a acoperi balconul din care membrii Curţii Imperiale admirau piața întinsă dedesupt. Balconul pare decorat cu basoreliefuri reprezentând dansatoare evoluând în fața împăratului Maximilian. Privindu-l, mi-am imaginat în locul acoperişului o streaşină priponită de masivul înălțat în spate, îcărunțit înainte de vreme din cauza milioanelor de blitzuri. Ar fi fost mai inspirat arhitectul.

  

   Lângă, o serie de clădiri gotice conferă distincție capătului străzii. Fac însă notă discordantă de restul, majoritatea fiind în umbra Helblinghaus, aceasta părând glazurată. Vis a vis se înalță Stadtturn, construit în secolul XV, turnul în care am urcat pentru a gusta cireașa de pe tort, panorama.

    Am revenit repede cu picioarele pe pământ, moment în care am rătăcit pe străduțele cochete spre Maria Theresia Strasse, părăsind orașul vechi. Artera lungă taie o serie de străzi aglomerate din centru, împânzite de cafenele și restaurante. O coadă lungă mi-a atras atenția în drum spre principala atracție a acestei pietonale. Nu se oferea nimic gratuit, era doar o gelaterie. Instantaneu, vitrina devenise principala atracție. Mi-am lipit fața de geam, salivând tăvile imense, pline cu înghețată de căpșuni, fructe de pădure, mandarine, fistic, iaurt, ananas, vanilie, cocos, ciocolată, banane, kiwi, pepene galben, amarena, mamă-mia!, câte și mai câte… Am plecat, zâmbind larg cornetului pe care au fost așezate cu mare grijă cicnci cupe mari cât roata carului.

     Un sfert de oră am şezut, țintuit locului, înfulecând. Răcoarea desertului era dublată de perdeaua vaporilor fini de apă, purtați de adierea vântului. Stam pe bordura unei fântâni arteziene admirând Annasaule, o coloană ridicată în memoria victoriei asupra bavarezilor, reprezentând-o pe Sf. Ana. Cei doi britanici de lăngă mine o priveau şi ei, spunând despre monument că este cea mai mare atractie a Maria Theresia Strasse. Cât se poate de adevărat, dar cred că o atracţie mai mare este … combinaţia edificiu-munte.

   Hoinărind pe străzile desprinse parcă din poveşti am vizitat Domkirche, secol XVIII, edificiu care nu iese în evidenţă. Poate doar Madona cu Pruncul, pictură care se află în altarul principal.

   Dar cel mai frumos mi s-a părut printre oameni. Pulsul străzii. Nimic nu-i mai frumos decât să te plimbi printre citadini şi turişti. Se disting uşor unii de ceilalţi. Turişti flutură aparate foto care mai de care, roiesc pe aleile centrale în cautarea unui suvenir şi sunt foarte gălăgioşi. Celilalţi, băştinaşii, sunt mai reţinuţi, preocupaţi de probleme cotidiene (care ar fi?), mai discreţi. Pe ei i-am întâlnit la periferia centrului istoric, pe străzi mai puţin bătute de gură-cască, în locurile mai frumoase.

   Oficiile de turim abundă. Astfel, nu mi-a fost greu să găsesc un bilet combinat, la un preţ foarte avantajos, care-mi facilita accesul la Hofkirche, Volkskunstmuseum, Landsmuseum, Zeughaus (fostul Arsenal Imperial), iar ultimul îmi scapă. Timpul mi-a permis doar vizitarea Volkskunstmuseum (Muzeul Tirolez de Folclor) şi Hofkirche.

    Muzeul e interesant, merită vizitat, dar nu când ai la dispoziţie doar o zi pentru întregul Innsbruck. Sunt expuse costume tradiţionale tiroleze şi foarte multe piese tradiţionale realizate din lemn. Un plus pentru cele două săli dedicate scenelor Naşterii lui Isus.

    Mult mai interesantă este Hofkirche. Exteriorul e banal, dar interiorul găzduieşte cel mai important monument al oraşului, cenotaful împăratului Maximilian.    

 

    Chiar dacă efectul este puţin diminuat de faptul că împăratul nu este înmormântat aici, vizita merită toţi banii datorită efectelor speciale hi tech cu ajutorul cărora este prezentată viaţa împăratului.

     Mai sunt în listă câteva obiective pe care mi-aş fi dorit să le vizitez. Poate cu altă ocazie. Acum mor de nerăbdare să urc pe Bergisel Schanze. Ajung repede la marginea oraşului, la poalele dealului pe care se înalţă turnul trambulinei.

    Biletul de intrare nu-i deloc ieftin, dar ce contează! Visul a devenit realitate. Până la masa trambulinei, zona desprinderii săritorilor, am urca cu un fel de funicular. De aici am senzaţia că sportivii  sar în oraş, poate peste, undeva în neant. Stau pe margine, simplu privitor, şi tot am un gol în stomac. 

   

    Ce noroc?! Sunt antrenamente! Am ocazia să văd în exerciţiu un săritor. Şi acesta porneşte pe zona de elan, accelerând într-o clipă. Îmi ţin respiraţi, uit de aparatul foto. Cumva, mă dezmeticesc înainte ca acest icar să se desprindă şi dintr-o mişcare focalizez … clanc, un cadru pentru eternitate. Deja plutea. E unul dintre puţinii care pot zbura, chiar dacă pentru câteva secunde, fără ajutorul unui mijloc tehnic de propulsie. Aterizarea e sigură, cel puţin acum. Urmează aplauzele celor câtorva spectatori. Sportivul continua să sară, în ciuda operaţiei pe care a suferit-o la coloană. 

    Liftul urcă rapid, ajung în vârf. Panorama e electrizantă. Privirea cuprinde tot oraşul, munţii, şi mai departe … dau frâu liber imaginaţiei. Sunt în locul camerei de filmat, cea care-mi aducea în casă ceea ce văd de la faţa locului.

    Cu greu mă las dus. Acum visez la o zi de 4 ianuarie, când voi fi unul din miile de spectatori ai etapei de sărituri din cadrul prestigiosului turneu.

   

    Las în urmă stadionul Bergisel şi mă îndrept spre Olimpia Bobbahn, în Igls. Vreau să o văd şi pe asta. Locaţia e nelipsită din calendarul copetiţiilor de bob şi sanie. Între Innsbruck şi Igls sunt doar câţiva kilometri, de urcuş. Şi ce pantă medi!e, 11%. Parcă azi aveam pauză. Off!. Urcarea e pronunţată încă din primii metri. Minunat. Măcar de-ar fi fost doar problema asta, dar nu, mi s-a terminat şi apa. Soarele dogorea, eu mă uscam, iar urcuşul nu contenea. Mare noroc am avut zărind o terasă şi cişmeaua pentru care fusese amenajată, undeva la marginea drumului. Mă revigorasem, deja aveam alt randament.

     Iglsul nu e cu nimic special. Seamănă cu majoritate aşezărilor montane prin care am trecut în ultimile zile. Un alt sat de munte ipecabil, începând cu poziţionarea sa şi terminând cu aspectul estetic. Ireproşabil. Mi-am dat sufletul pe nişte versanţi pentru a vedea pista de bob, la care am ajuns după alţi doi kilometri pedalaţi print-o pădure. Dacă ştiam nu urcam. Ar fi trebuit să bănuiesc că nu poate fi construită în centrul satului, ci pe vreun coclau.

    Astă dată n-am mai fost aşa norocos ca mai devreme. Am ajuns la un sfert de oră după ce s-au terminat antrenamentele. Păcat. Nu mai spun că mâine pot coborî într-un bob, evident în spatele pilotului, în schimbul a aproximativ 50 euro. Poate încerc în acea zi de 4 ianuarie. 

    Un oftat; şi stânga împrejur. Din Italia, printre munţi, venea potopul. Şi se grăbea. Lafal şi eu. În câteva minute am ajuns în Innsbruck, având parte de cea mai rapidă coborâre a carierei. Fără greutatea bagajelor am îndrăznit şi am reuşit, pentru scurt timp, să trec kilometrajul de pragul celor 70 km/h. Aşa ceva?! Zburam.

    Primele picături, de ploaie, m-au prins când am atins clanţa porţii pensiunii. Sunt salvat! Celelate picături, de transpiraţie, au fost din abundenţă, tot drumul până acasă. Ce zi! Sunt mai obosit după o pauză decât în urma unei zile obişnuite, de pedalat zeci de kilometri.

     După un duş rece scurt a urmat odihna. O plăcere! Savuram berea, întins fiind în şezlongul din balconul camerei, privind dezlănţuirea naturii. Arborii îşi plecau coroanele în faţa forţei vântului, iar ploaia deasă ascundea privirii falnicii munţi care, până nu de mult, mă înconjurau. Dispăruseră.  

    E timpul să completez jurnalul. „… Doar câteva ore; suficiente pentru a fi impresionat. Innsbruckul e mai mult decât mi-am imaginat. E colorat, e vesel. Amplasarea, oportunităţile de petrecere a timpului liber, oamenii, viaţa culturală şi artistică, curăţenia, ordinea şi disciplina, toate acestea fac din capitala Tirolului oraşul în care îmi doresc să trăiesc.”

     Şi mai am vise… 

 

La liman

    Cu aceeaşi vitalitate de peste zi cascada vuia şi la prima oră a dimineţii. Nu se odihnise. Zi şi noapte e alimentată de sursa vieţii, dând la rândul ei mai departe şi nouă celorlaţi energia pentru a trăi. O invidiez. Mi-ar plăcea să nu pierd timpul odihnindu-mă.

   „La masa!”, răsună îndemnul aproape românesc, cu un puternic accent german. Surprins şi foarte curios cobor în grabă treptele spre micuţa sală de la parter. Poate-i vreun conaţional. Surpriza a fost şi mai mare. Gazda foarte drăguţă mă striga, dându-mi deşteptarea. „Stiţi română?”, o întreb suspicios. „Am o prietănă în Timişoara, ne vizităm foarte des. Îngân câteceva”, răspunde femeia trecută bine de a doua tinereţe. Ştie că tre`să ajung azi la Innsbruck şi nu am vreme de pierdut. Şi-a îndreptat toată atenţia spre mine. Am savurat o mâncare excelentă, un mic dejun sehr gut für den radsport, pregătit separat de restul mâncării celorlaţi musafiri. Parcă-l pregătise mama.

     Ceasul bate ora zece, e timpul să plec. După un rămas bun ca-n filme – eu mă îndepărtez agale, iar gazda îmi face cu mâna din pragul uşii – pornesc spre Innsbruck via Gerlospass şi Zillertal. Doar 96 km mă despart de capitala Tirolului şi binemeritata pauză. Dar până atunci trebuie să înfrunt căldura toridă pe pantele înfiorătoare ale Gerlospass.

     Deja e foarte cald. Probabil sus în vârful trecătorii va fi plăcut, răcoare. Ajung totuşi la 1.628 m altitudine, cel mai înalt punct al turului. Mai am doar 5,7 km şi o diferenţă de nivel de 600 m. Încerc să mă îmbărbătez, dar nu-mi iese. Îmi voi da sufletul pe aceste pante. Avanti!

  

   Canicula alunga puţinii trecători probabil la baza cascadei. Pe şosea doar câţiva temerari şi ei pe bicicletă. Drumul suia, virajele veneau unul după altul, tot mai abrupte. Nici vorbă de umbră, doar un soare arzător. Pedalam încet, ridicat din şa. Înaintam agale.  Picături de transpiraţie poposeau pe pleoape, ondulând formele, voalând chiar şi traseul drumului. Asfaltul fierbinte se topea şi curgea sub cauciucuri, iar eu mă coceam. „Nu ştiu de ce trebuie să îndur acest calvar”.

   În vârf am ajuns aproape târându-mă. Cele mai grele pedale din câte am dat au fost pe aceste pante. Teribil! Simţeam că trebuie să închei ziua aici, în creierul muntelui. Minute bune am gâfâit sub câţiva brazi, golind un întreg bidon cu apă. Îmi revin, deja e mai bine. Schiţez şi un zâmbet scurt  în colţul gurii, probabil din cauza coborârii. Iha!

   Opresc în dreptul caselor de taxat, întrebând într-o germană aproximativă care-i tariful pentru biciclişti.  Casierul mă miroase şi-mi răspunde zâmbind, într-o engleză perfectă. „Only cars and motorcycles must pay for Gerlos Alpenstrasse. Have fun”, şi-mi ridică bariera. De aici a început o coborâre despre care credeam că se va opri la Innsbruck. Dar nu, n-a fost deloc atât de generoasă. După doi kilometri începe un alt urcuş. Eram consternat. Nu mi se poate întâmăpla aşa ceva. În ritmul astă ajung pe acoperişul lumii. Da de unde?, e doar pragul spre Tirol. Dar ce pasaj! Natura a fost darnică, bucurându-mă. Splendid! A nu, nu eu, peisajul.

   Şontâc, şontâc reuşes şi acum. De aici doar vale până la Zell am Ziller. Şi ce-a urmat! Coborârea vieţii! 25 km la viteză maximă, sau pe-aproape. Ace de păr, viraje largi, linii drepte lungi, toate doar pentru mine. Rar câte o maşină. Din cînd în când, doar la curbele foarte periculoase, strânse, acul kilometrajului cobora  sub 50 km/h. Hormonii pompau adrenalină, eram extaziat. Vreau mai mult, şi mai mult, dar totuşi … îngeraşul, şezând pe umărul drept, îmi spunea s-o las mai moale. Of… conştiinţa! Poate-i mai bine aşa. Frânele scârţâiau iar ghidonul trepida. Mda, trebuie să ajung acasă … întreg. Oricum, savuros…

   Toată nebunia se termină brusc la Zell, o micuţă staţiune pe malul râului Ziller. Rătăcesc puţin pe străţile localităţii. Pierdusem indicatoarele către radweg, acea limbă de asfalt sau macadam dedicată exclusiv bicicliştilor.  Karl, un ciclist binevoitor, se oferă să mă însoţească până la ieşirea din localitate.

– De fapt, te conduc până la Stumm.

– Mulţumesc, drăguţ din parte dumneavoastră. Numa`că vă voi încetini.

– Nu-ţi fă griji. Dacă vrei să ieşi din Zell trebuie să nu mă pierzi. A, mă cheamă Karl.

   Şi dus a fost. Avea o cursieră. Nemaipomenită bicicletă. Pentru a ţine pasul cu omu` m-am întrebuinţat considerabil.

 – Bine-ai venit în Zillertal! De aici şi până la confluenţa râurilor Ziller şi Inn, mărginită de versanţii Alpilor Zillertaler, se întinde cea mai celebră vale din Austria. Pari pasionat de out door. (râde) 

 – Apropo, sunt Alex. Îmi pare bine! Ă, da, nu pot sta prea mult în casă. Bag de seamă că nici tu. 

 – Îmi place să ies, mai ales că sunt foarte multe trasee pe care le pot parcurge fără a fi nevoit să repet acelaşi rute foarte des. Ăsta-i un lucru bun. Pe tine ce te aduce aici?

 – Păi, …

– Bravo tinere, felicitări! Te înţeleg perfect. Eu merg cu bicicleta de 45 de ani, aveam vreo 12 când m-am suit prima oară pe şa, iar de atunci nu m-am mai dat jos. Fac trei ieşiri săptămânale pe şosea, minim 120 km şi o ieşire-două pe munte. Am o bicicletă şi pentru cărările muntilor.

    Să cad de pe bicicletă nu alta! Nu-mi revin. Omul ăsta are 57 ani şi arată de 35! Când voi fi şi eu la vârsta dânsului, dacă voi mai fi, probabil voi străbate alte alei, cele ale parcurilor, cu mâinile încleştate deasupra şezutului.   

–  Uau!, mă mir continuând dialogul. Eşti un sportiv desăvârşit.

– Semăn cu majoritatea celor care-mi sunt de-o seamă. Şi câteva excepţi, nişte tineri. Noi cei născuţi aici suntem binecuvântaţi. Acest colţ de paradis ne oferă totul. Din decembrie până-n aprilie nu avem timp să respirăm. Turiştii vin valuri. Ei sunt cei de pe urma cărora trăim. E minunat! După luni de hibernare (zâmbeşte) înflorim, cum altfel decât făcând sport: ciclism, drumeţii montane, zbor cu parapanta, înot, rafting şi escaladă în canion, alpinism,  tenis şi caiac-canoe. Sunt doar câteva care-mi vin în minte. Nu uita, cel mai important sport practicat în Zillertal, în toată Austria, schiul. Priveşte-n jur. Munţii sunt înţesaţi de pârtii şi trasee montane. Pe aceste pante funcţionează peste 180 de instalaţii pe cablu. Aici schiul se învaţă din fragedă pruncie, vârsta de la care se poate participa la concursuri fiind de doar 6 ani. Mai jos puţin, pe dreapta, locuieşte Stefan Eberharter. Dacă nu eşti fan al schiului alpin, atunci să ştii că Stefan este …

– Câştigîtor al cupei mondiale şi multiplu campion olimpic şi mondial.

   Ascultându-l pe Karl timpul a trecut pe nesimţite. Povestea frumos, aşa cum cred că a trăit, din suflet. Dar cu un regret. Acelă că tinerii nu mai sunt preocupaţi de mediul înconjurător şi tot ce oferă natura. Ei, tinerii, se regăsesc tot mai mult în viaţa virtuală, crescând într-un mediu nociv. 

   Ne-am despărţit, fiecare cu drumul său. Cei câţiva kilometri până la  Jenbach, la confluenţa râurilor, i-am pedalat biciuit fiind de un vânt tăios, din faţă. Înaintam cu viteza melcului. Dar nu conta. Îmi roteam privirea de jur împrejur savurând pantele prabuşite parcă în acest lighean al văii. Doar pufăitul unui tren cu aburi, o mocăniţă, mi-a distras atenţia. Parcă eram Alice în Ţara Minunilor.

    Doar 36 km până în capitala Tiroului. Urmez şoseaua 171 străjuită de Masivul Karwendel, dreapta, şi Tuxer Alpen, vis-a-vis. Piscurile semeţe de peste 2.300 m mă claustrează. Doar Inn-ul cu al său curs lin îmi ţine companie, susurând din când în când, acolo unde natura i-a pus în cale mici obstacole.  Pedalez de o săptămână printre şi peste munţi, iar aceştia nu contenesc. Sunt minunaţi. Îmi doresc să-i duc acasă, montaniarzilor, tuturor, dar … doar cu aparatul foto.

    Am timp de doar câteva cadre. Patru ciclişti trec pe lângă mine ca trenul. Par cicloturişti. Unde se grăbesc? După ei! Îi ajung greu, dar prind trena ultimului. Asta da viaţă în şa!. Eforul e mic, incomparabil cu cel pe care-l depun fiind singur. Doar ei se succed la conducere, eu chiulesc, mă odihnesc. Ritmul e excelent. Înaintez cu o medie de 35 km/h,  lin, auzind doar şuieratul vântului. O plăcere. Astfel pot pedala 200 km în fiecare zi. Da, dar în acest ritm pierd esenţialul, frumuseţea. Am parcurs câţiva kilometri în compania lor, până la Hall.

     Angrenat în micul grup n-am acordat atenţie localităţii Wattens, lumea Swarovski. Aici se realizează de multă vreme echipament optic de cea mai bună calitate, dar şi figurine.  Ce naiv! Credeam că lumea Swarovski e în Bucureşti.

  Hall-ul mi-a atras în schimb atenţia. Le-am urat celor patru temerari asfalt uscat şi am cotit dreapta spre Altstadt. Clădiri foarte frumoase din Evul Mediu târziu, flancau străduţele care mă purtau spre piaţa centrală. Aşezarea e tare liniştită. Centrul are un farmec dat de o oarecare neglijenţă, aceasta atrăgând după sine ruina. Atmosferă de vacanţă la tot pasul, accentuată de multitudinea teraselor, puburilor şi cafenelelor răspândite în labirintul străzilor.

   Las oraşelul în urmă, lafel şi câteva firmituri pe un colţ de masă. Sorbind supa, m-am hotărât să înnoptez în satul Rum, următoare aşezare. Sunt mult prea obosit pentru a mai înainta. Picioarele refuză să mai presteze. Gândul că mâine-i pauză mă copleşeşte. O zi întreagă în care mă odihnesc! Pare ireal. Nu pot depăşi momentul. N-am alternativă, cedez. Optez pentru o pensiune cocoţată pe-o colină, la 4 km de Innsbruck. Încântătoare locaţie. Din balcon mă răsfăţ admirând Hafelekarspitze. Masivul îmi aminteşte de Piatra Craiului, visul…

     Tunetul mă sperie şi tresar; adormisem. O rafală de vânt dărâmă paharul de pe masă, iar uşa balconului se izbeşte cu putere. Încerc să mă ridic din şezlong, dar nu reuşesc. Corpul se lasă greu, nu-l pot urni. Sunt ud leoarcă şi râd în hohote. „Mâine merg acasă. Mâine merg acasă!”. 

Andante

    M-am trezit brusc, dintr-un coşmar. Arătări hidoase mă urmăreau pentru a mă ucide, iar eu goneam bezmetic pe versanţii munţilor, prin ploaie şi frig. Totul s-a sfârşit într-un abis. Beh, cumplit! E clar, n-am început ziua cu dreptul. Mai mult, hainele spălate ieri nu se uscaseră. Apăsat de gânduri, nu am stors rufele. Doar tricourile, sintetice fiind, s-au zvântat niţel. În schimb şosetele erau leoarcă. Nu m-a putut ajuta nici măcar uscătorul Marthei. Şi ca tacâmul să fie complet, vremea era mohorâtă. Termometru` arăta câteva grade peste zero, iar plafonul norilor aşternut puţin mai sus decât acoperişul casei. Ehe, s-a dus şi Kitzsteinhorn. Ce puteam vedea din vârf?

     Am îndulcit puţin amarul dimineţii ghiftuindu-mă cu dulceaţă. De fapt, căzusem în cealalată extremă. Mâncasem toată dulceaţa de zmeură. Ceva de vis! Sper să nu mi se facă rău. Îngrijorat puţin, mă întind pentru câteva minute, la siestă. „Ce aş merge cu trenul! Măcar un pic.” Şi am aţipit. Tresar, sărind în capul oaselor. Cât e ceasul? Tre` să plec! „Linişteşte-te, ai moţăit câteva minute”, spuse frau Martha amuzată.

     După toaletarea bicicletei mi-am aranjat bagajul. Vreun kilogram reprezintă doar scule şi piese de rezervă: trusă multi-funcţională de chei şi imbusuri, două camere de rezervă, leviere, pompă, petice, spray pentru lanţ, o cârpă, o pereche de saboţi de frână, un cablu, două leduri şi două bucăţi de cauciuc. Încă n-am avut nevoie de ele. Dar cine ştie? Nu le pot arunca. Am împachetat, mi-am prins şosetele pe izoprem şi m-am urnit.

     Azi nu am prea mult de mers, doar vreo 50 km până la Krimml. Localitatea e celebră datorită Krimmler Waserfalle, aici aflându-se cascada cu cea mai mare cădere de apă din Europa. Dar până acolo trebuie să înfrunt vântul şi temperatura scăzută. Cu toate că eram bine echipat: încălzitoare de picioare, pantaloni, bluză matlasată, geacă, windstopper şi fes, tot nu mă simţeam prea confortabil. Mi-ar fi trebuit o căciulă şi mănuşi cu degete lungi. Brrr!

    Până la Mittersill nu m-am putut bucura de frumuseţea peisajului, norii fiind prea jos, iar vârfurile semeţe se pierdeau dincolo de ei. Dar a trecut şi bucata asta pe nesimţite; iată-mă în principalul centru turistic din regiunea Pinzgau. Chiar important, fiind un punct de plecare spre Kitzbuhel, în nord, prin Pasul Thurn. La sud se pot traversa Venedigergruppe, spre Lienz. În sud poate ajung cu altă ocazie, pentru Kitzbuhel mai am de aşteptat câteva zile, aşa că pornesc spre vest, înainte, către Innsbruck prin Gerlospass via Krimmler Wasserfalle.

    Continui drumul pe valea râului Salzah prin fertilul Pinzgau. Şi aici, ca mai peste tot în Austria, e paradisul schiorilor. Valea e înţesată de pârtii şi instalaţii pe cablu. Chiar mi-ar prinde bine câteva zile pe aceste meleaguri, în sezonul hibernal. N-am mai schiat de trei ani. Oare mai ştiu?

    Parcă şi cerul s-a mai limpezit, dezvelind de o parte şi de alta a văii culmile Venediger şi Kitzbuheler Alpe. Lafel ca damele misterioase, cum altfel decât cele mai frumoase, norii dezgoleau câte puţin: un pisc, o culme, ceva greu de atins, aidoma unei copase delicate, pure, … unui sân. Atât de frumos încât, pentru a surprinde goliciunea, trebuie să fiu pe fază, gata de senzaţii tari . Opresc prea des pentru poze, ceea ce mă scoate din minţi şi din ritm. Dar pentru a savura e nevoie de răbdare. Exact aşa cum … spuneam. Dau şi eu jos de pe mine, deja-i cam cald.

  Ăsta-i doar preludiul, urmează… După aproape 50 km pedalaţi de la poalele Kitzsteinhorn, am hotărât să rămân în Krimml peste noapte. Sunt pe cale să văd cea mai mare atracţie din această parte a Austriei şi îi voi acorda atenţia cuvenită. Vreau să urc cât mai sus pe drumul care trece pe lângă porţiunile importante ale căderii de apă, poate chiar până la izvoarele apelor, în Krimmertal. Sper să am şi timp pentru asta.

   Spre deosebire de urcarea pe Goldeck, aici am parte de o micuţă parcare pentru biciclete, undeva lângă casele de bilete. Trec lanţul printre spiţele roţii faţă, cadru, roată spate şi gard, îmi arunc geaca pe umăr, băscuţa pe creştet, aparatul la gât, un sandwich în buzunar, cheia în borsetă şi pornesc sprea case. În ciuda aglomeraţiei, nu-i coadă. Foarte amabilă, casieriţa îmi primeşte borseta si zâmbindu-mi larg îmi urează drumeţie plăcută. „Danke” şi-i fac cu ochiul. Arunc o privire peste orar şi pornesc pe un drum, spuneau câţiva turişti „four kilometers steep slope”. Oho, e ceva!

   Citesc câteva informaţii despre cascadă şi apuc pe drumul în pantă, pe alocuri atât de accentuată încât, pentru a putea urca, au fost amenajate trepte. După primii paşi mi-am dat seama că intru pe un tărâm fermecat. Apele se prăvălesc peste munte, perdeaua de spumă acoperind pădurile verzi de conifere, oferind un adevărat regal natural. Spectaculos! Zgomotul e puternic, lăsând senzaţia că se dizlocă muntele.

   Cascada este împărţită în trei porţiuni, cea de la bază, mijlocul şi căderea superioară. Obererfall, căderea cea mai mare, 145 m, pare şi cea mai spectaculoasă, dar în acelaşi timp înfricoşătoare. Pe toată lungimea traseului, din loc în loc, sunt amenajate amvoane, puncte din care se poate admira priveliştea. Dar cum totul se plăteşte, acest monument al naturii nu poate face rabat. Cu cât mai aproape, cu atât mai ud, chiar ciuciulete. Cât de evident poate fi? Oare mă pot uda aflându-mă în apropierea unei căderi de apă? Ei da, culmea, se poate! Păi şi atunci de ce nu mi-am luat pelerina din bagaj? Sau un şerveţel? Nu de alta, dar şi obiectivul camerei foto ar fi avut nevoie. Chiar şi aşa, având parte de aceste, să le spun inconveniente, mi-ar trebui mai multe mii de cuvinte.  Klavier, weich und light…

   

   …”Mama-mia, se termină programul, se închid casele! Cheia, cardul, borseta! Cât? Doar 20 min? Atât. Ce am urcat în aproape două ore trebuie să cobor în câteva minute. Am înfăşutat aparatul cumva peste umăr, mi-am legat şiretul şi am început coborârea într-o goană nebună. Tăiam serpentinele, în ciuda indicatoarelor care interziceau păşitul în afara cărărilor marcate. Ce fuleu! Puteam concura cu oricine, aş fi câştigat lejer. Doar ameţiţii, turiştii, ei mă incomodau. Evident nu înţelegeau ce se întâmplă, ce caută un bezmetic într-un asemenea loc.” Off, acum chiar dorm pe stradă. Pârtieee!” Inima-mi sărea din piept, pulsul creştea, doar picioarele mă purtau fără a resimţi efortul. Şi am reuşit! Exact ca-n filmele cu final fericit. Am ajuns la timp pentru a recupera borseta, totul. Un sfert de oră mi-am tras sufletul, lăţit pe o băncuţă. Daca mai întârziam puţin, foarte probabil ca această bancă să-mi fi fost şi pat. Pff, la limită!

      Sunt atât de obosit, parcă am pedalat fără opire de la Viena. Pornesc prin sat în căutarea unei gazde, slalomând printre zecile de turişti. Evit centrul, îndreptându-mă spre periferie. Trebuie să mă încadrez în buget. O jumătate de oră am bătut din poartă în poartă, dar nimic. Ba prea scump, ori baie pe palier, sau lipsa frühstückului. Mai am de explorat zona de coastă a satului, mai puţi accesibilă nemotorizaţilor. Drumul e cumplit de abrupt. Dar azi sunt un norocos. Nu urc prea mult şi găsesc o pensiune micuţă, cochetă.  Exact ce-mi trebuie: preţ bun, mic deju inclus şi baie în cameră.

      După ce mă cazez – trântesc bicicleta prin garaj şi arunc geanta pe pat – cobor într-un fel de curte. Se pare că aici, spre deosebire de ceea ce sunt obişnuit să văd, casa lor e şi a mea. Întradevăr, mă simt aproape ca acasă. Comand o halbă cu bere, îmi desfăşor harta ocupând toată masa şi analizez restul traseului. Tresar auzind trosnete, bubuituri, zarvă mare. Zece presşcolari tocmai şi-au terminat tura cicilistă pe coclaurile din împrejurimi şi, credeam eu, se vor potoli repede, fiind extenuaţi. Dar nu, nici vorbă! De unde atâta energie? Parcă acum s-au trezit. Urlete, chiuituri, fugă, joacă. Un spectacol, ce-i drept, cam obositor pentru mine. Şi pentru ai lor părinţi. Mamele îi strigau, taţii alergau după progenituri, dar nimic. Aproape un ceas nimeni n-a stat locului. Doar eu priveam şi mă minunam. E clar, nu  mai sunt la prima tinereţe!

     Frânt, mă retrag în cameră, lăţindu-mă pe salteaua moale plină cu apă. Adorm fredond câteva acorduri din ABBA, acompaniat de vuietul Krimmler Wasserfalle.

 

 

 

Mă voi întoarce

   E ca-n poveşti! Visez? Totul e real? Razele soarelui îmi mângâie obrazul, iar trilul păsărilor mă readuce în simţiri. Am adormit cu gândul în altă parte şi m-am trezit într-o poveste. Oare unde am umblat toată noaptea? Pe unde mă simt cel mai bine.

   Realitatea însă, e cu totul alta. În ciuda orei matinale, sunt obosit şi prost dispus. Stau în faţa oglinzii şi … dialogăm:

– Aş vrea să pot să îţi spun ce simt.

– Nu simţi nimic. Eşti cel mai mare nesimţit!

– Cât se poate de adevărat, dar…

– Să nu te aud! Urcă-ţi fundu` pe bicicletă şi dă-i bice! Nu te lamenta! Sau ai dat de greu?  Aminteşte-ţi ce-mi spuneai: Deasupra tuturor, mai presus decât orice, intangibil, într-o lume în care descoperisem şi frumosul. Ce lipsea?, Nimic. Dar visele?. Erau în eter…

– Visul… Vezi tu, aveam totul! Aveam nevoie de altceva? Offf, dar visul meu … 

– Să-ţi reamintesc?

– Nu, te rog! Ştiu.

– Nu uita întâlnirea cu îngeraşul!

– O pot uita?

– Cred că nu… Nu, nu ai cum! Doar ţi-a mângâiat simţurile, şoptindu-ţi că cea mai importantă călătorie este drumul pe care îl alegi în viaţă. Tu ai ales. Du-ţi crucea!

– Ce ignorant!

   Cumva mă înviorez, după o scurtă baie în apa lacului, urmată de un mic dejun mâncat chiar pe pontonul plutitor. Încerc să savurez momentul, dar nu pot. Sunt măcinat de gânduri. Oportunitatea căţărării pe ditamai şoseaua a atârnat greu în alegerea traseului întregului tur. Simt că nu sunt suficient de pregătit fizic şi mental pentru asemenea ascensiune. Din fotoliul sufrageriei este mai uşor decât în teren. Nu pot urca celebra şosea alpină. Trebuie să găsesc alternativa. Urcuşul e pieptiş. Pantă medie de peste 12%, iar căţărarea prea lungă. E mult prea mult. De fapt, sunt sigur că pot urca, dar nu cred că pot termina întreg turul. Nu sunt încă la jumătatea buclei şi deja sunt foarte obosit. Comesenii aproape că m-au convins. Au grăit la unison: die straße ist extrem. 

 

   Am pornit spre Obervellach, un mic orăşel aflat la răscruce de drumuri. Cei 30 km pedalaţi au trecut pe nesimţite. Nici nu m-am gândit ce variantă voi alege: traversarea muntelui pe şosea, peste acoperiş, sau traversarea sa prin tunel, cu trenul. Gândurile mi-au fost reţinute de frumuseţea peisajului. Bun, dar acum ce fac? Îmi place riscul, dar nu inutil. Merg cu trenul… Mi-e ciudă! Dar cândva voi reveni, special pentru Großglockner Hochalpenstraße.

   Cotesc dreapta pe drumul 105, spre Malnitz. Indicatorul îmi arată distanţa, 8 km, anunţându.mă că traversarea muntelui se face cu trenul, începând de la primele ore ale dimineţii şi până-n noapte.  Încep urcuşul, dar nu înainte de realimentare: puţină brânză, şuncă, o chiflă, iar după o scurtă pauză, un baton de ciocolată şi un măr. Ce meniu!

    La ieşirea din primul ac de păr şoseaua porneşte într-un urcuş teribil. Nu puteam ţine o linie dreaptă. Noroc că traficul era aproape inexistent, astfel mi-am permis să urc în zig-zag. Înfiorător! Nu puteam împinge în pedale! Căldura era şi ea ca un ghimpe. Nu-mi dădea pace. Înaintarea era extrem de lentă, un fel de mers pe jos, agale. În primii trei kilometri ai urcării am făcut patru pauze scurte pentru hidratare. Abia ţineam bicicleta pentru a nu o lua la vale. Eram secătuit, fără vlagă. După jumătatea urcuşului, panta s-a mai domolit, devenind decentă – 8%. Urcuşul m-a sfârşit, iar peretele care mă întâmpina îmi tăia elanul, atât cât mai rămăsese. Doar frumuseaţea peisajului îmi alunga durerea. Copleşitor! Nu mai simţeam nimic rău; eram inundat de o stare de beatitudine.

    Băteam la porţile Parcului Naţional Hohe Tauern, cel mai mare parc natural al Austriei şi gazda celui mai înalt vârf  din Alpii austrieci. Ciudat, porţile de la intrare erau de fapt sfârşitul lumii. Pur şi simplu şoseaua s-a terminat în gara din Malnitz. Uau! Dacă până acum am trăit cu impresia că Zărneştiul românesc este ultima frontieră, m-am înşelat. Aici e fundătura. Există o singură soluţie de a traversa muntele, în afara cărărilor montate, trenul. Doar un tren, atât. Singurul mijloc de locomoţie care face legătura între Carintia şi Salzburg, printr-un tunel săpat în munte, lung de peste opt kilometri. 

   Traversarea a durat câteva minute. Trenul e format dintr-un vagon pentru pasageri, prevâzut cu lăcaş pentru biciclete, căruciare, scaune cu rotile şi orice  nu mi-a mai fost dat să văd, şi numeroase vagoane special concepute pentru transporul oricărui tip de vehicul. Totul pus la punct până în cel mai mic detaliu. Doar preţul mi s-a părut cam piperat – 8,7 euro, din care 5 doar pentru bicicletă. 

    Luminiţa de la capătul tunelului licărea în Gasteinertal. Regiune este recunoscută pentru izvoarele fierbinţi. Se poate, dar cred că numele văii se află, în special pe buzele seniorilor. Probabil ei formează majoritatea celor care asaltează staţiunile din Vale, pentru tratament. O asemenea oază, într-un asemenea loc, nu poate fi decât paradisul schiorilor şi împătimiţilor muntelui.

     Bockstein şi Sportgastein, dominate de versanţii M-ţilor Hohe Tauern, sunt mai aproape de zona alpină foarte spectaculoasă. Aceste aşezări nu au cum să nu constituie un punct de plecare pe traseele acestui masiv semeţ. În Badgastein am respirat aer medieval, aşezarea existând din Evul Mediu, dar s-a dezvoltat doar din în secolul XIX, atunci când la tratament s-au prezentat Franz Joseph şi Bismark.  Am remarcat numeroase hoteluri din vremuri îndepărtate, secol XIX probabil. În acest context îmi pot imagina băi termale şi tratament, dar în acelaşi timp şi activităţi în aer liber, să zic alpinism şi trekking. Pare un loc excentric.

    Câţiva kilometri mai jos, un alt gastein (ospitalier?), Bad Hofgastein. Spre deosebire de Badgastein, staţiunea pare mai apropiată de zilele noastre. Nu sunt edificii vechi, iar majoritatea hotelurilor sunt grupate în centru.

     Mi-e greu să-mi imaginez atmosfera de aici, în timpul iernii. O reţea complexă de instalaţii pe cablu deserveşte întraga vale. Sunt zeci de kilometri de pârtii destinate schiului aplin, dar şi celui cross country. Şi totuşi, cu o aşa infrastructură, nu aici e leagănul schiului austriac!

    Aruncând o privire pe hartă, pare că sunt foarte aproape de Grossglokner şi alt  treimiar, Ankogel – 3.246 m. Cu greu mă abţin de la a nu urca pe Stubnerkogel, la 2.236 m. Îmi imaginam o panoramă superbă. M-am zgârcit la 20 euro, tariful gondolei. Pentru a nu-mi pune prea multă cenuşă-n cap, vreau să cred că pierdeam şi destul timp, satisfăcându-mi doar un moft.

   Coborârea a continuat prin pitoreasca Gasteinertal într-un cadru natural deja banal. Peste tot doar peisaje frumoase. Norocoşi cei car aleg să viziteze acest colţ de lume, pentru simplul fapt că-s doar … vizitatori. Mulţi nici nu realizează pericolul care-i paşte. Valea crează dependenţă! Fiind doar musafiri, nu au la dispoziţie foarte mult timp pentru a se acomoda cu mediul înconjurător. Astfel, nu suferă prea mult la plecare, după aceste minunăţii. Lafel şi proprietarii lăcaşelor de cazare; nu au de ce să-şi facă griji. Trăind numai în paradis, având oaspeţi 365 zile pe an, nu au când să plece pe alte meleaguri, neputând compara dulcea iarbă de acasă. Aşa că-s nevoiţi să-şi ducă greutăţile doar în acest areal.  Săracii! 🙂   

    Coborârea continuă lin, prin valea străjuită de munţi, majoritate cu înălţimi ce depăşesc 2.000 m deasupra nivelului mării. Încântător!

   În localitatea Lend am virat stânga pe drumul 311 urmând indicatorul Zell am See – Kaprun. N-am avut alternativă pentru ocolirea unui tronson de drum, lung de aproximativ 5 km. Dacă în urmă cu câteva zile credeam că am parcurs purgatoriul ciclismului rutier, ei da, m-am înşelat! Şoseaua lată prevăzută cu câte două benzi pe sens, într-o coborâre accentuată, a taversat o înlănţuire de viaducte şi tunele. Înfiorător! Soferii circulau în regim de autostradă. Pe viaducte vântul sufla cu putere, dezechilibrându-mă. Nu puteam privi decât înainte, pasajele erau undeva în eter faţă de albia râului. În tunele, zgomotul făcut de maşini se amplifica, creând o presiune, un zgomot infernal! Noroc că pantalonii erau mulaţi, altfel aş fi simţit tremurul lor. Bănuiţi motivul …  

     Până la Bruck an der Glocnerstrasse, mi-am revenit în fire. Am parcurs agale cei 15 km, bucurându-mă de valea săpată în munte de râul Salzach. Chiar dacă hoinăresc printre munţi de zile bune, încă nu m-am săturat. Cu aceeaşi ochi mari şi zâmbet larg, pedalez, minunându-mă de fumuseţile Alpilor. În dreapta începea Masivul Kitzbuheler Alpe, parte sud-estică, iar în stânga, acelaşi Hohe Tauern. Admiram versantul nordic. N-am ridicat nici măcar o sprânceană, stropit fiind de primele picături ale ploii. Prea frumos…

     Acest Bruck are marele avantaj de a fi amplasat la unul din capetele şoselei alpine, cea de care m-am speriat. Localitatea este cât se poate de liniştită şi pitorească.

    Ajungând la intersecţie, mă uit cu jind în stânga, spre drumul pe care ar fi trebuit să cobor de pe acoperişul Alpilor. Bag capul în pământ şi-mi pun o dorinţă. Ştiu că la un momentdat mă voi întoarce. Acum, plec fără a-mi păsa de aerul rustic degajat de micuţul şi cochetul Bruck.

     La puţin timp după ce las in urma plăcuţa care anunţă sfârşitul localităţii, mă depăşeşte Radek, şi el un rătăcit prin ţara valsului. Am parcurs câţiva kilometri ghidon la ghidon, dar n-am schimbat prea multe vorbe. Originar din Praga, se află într-o tură de doar câteva zile prin Tirol şi Salzburg. Un tip ciudat (dar câţi citovi pleacă bezmetici, singuri cu bicicleta?), cam introvertit. Nu puteam ţine pasul cu el. Era tare grăbit. „Prietene, du-te sănătos!” 

     La Kaprun am ajuns în câteva minute. Staţiunea este superbă, plus că-i amplasată într-un cadru natural mirific. Se află la poalele Kitzsteinhorn, 3.203 m. Satul este liniştit, doar câţiva turişti mişunând. Foarte multe localuri închise, lafel şi hoteluri, pensiuni. Vara, cei câţiva vizitatori sosesc aici pentru a urca în vârful muntelui. Mai mult ca sigur, panorama îţi taie respiraţia. Dar printre ei şi câţiva schiori! În iulie? Şi totuşi, ei purtau schiurile pe umăr. Aştia sunt împătimiţii schiului alpin, cei care dorm cu schiurile în cameră. Ce caută cu scândurile în spinare? E mijlocul verii, luna lui Cuptor. Răspunsul e banal. Pe gheţarul situat mai jos de Kitzsteinhorn se schiază tot timpul anului. Peste tot se zăresc pârtii amenajate şi sute de metri de instalaţii pe cabluri. Cred că iarna lumea vine buluc. Oare se calcă pe picioare? 

  „Trebuie să ajung în vârf”. Găsesc repede un centru de informare turistică. Acolo, stupoare! Pentru a ajunge sub vârful conic trebuie să schimb două telecabine şi un teleferic. Orarul nu-mi permite şi coborârea. Nu-i nimic, vin mâine, la prima oră.  N-am încotro, dar îmi dezlipesc ochii de la frumuseaţea muntelui.  

   Pornesc spre Zell am See, situat la numai câţiva km nord de Kaprun. Staţiunea e grozavă, cu atât mai mult amplasarea ei. Pot spune că e locul în care mi-ar plăcea să îmbătrânesc. Sublim!

   Oraşul se întinde pe malul lacului, cu a sa promenadă lungă de 10 km. Munţii Dientener Berge domină lacul, la est. Mai puţin prietenoasele piscuri ale Glocknergruppe formează o barieră alb-cenuşie, spre sud. Ce frumos! Vară, iarnă, nu contează. Regiunea oferă o gamă largă de opţiuni, indiferent de anotimp: sporturi nautice, drumeţii montane, alpinism, ciclism, schi şi lista poate continua. Nici latura cultural-artistică nu aş neglija-o. E drept, nu chiar în Zell, dar ţinând cont de infrastructură, m-aş putea deplasa cât se poate de lejer spre Viena, Salzburg sau Innsbruck. Pate chiar Italia, Germania, Cehia, … Croaţia. De ce nu?

     Auzindu-mă, frau Martha se amuza copios. Stătea undeva după tejgheaua barului din sala de mese, pregătind cina pentru cei câţiva musafiri cazaţi la mansardă. I se spune tante Martha. O doamnă trecută bine de a doua tinereţe, debordând de energie, mă obosea doar privind-o. Era ca o furnicuţă. Nu avea cine să o ajute prin gospodărie, fiind singură. Întocându-se, îmi spune cu o voce caldă într-o engleză impecabilă:

– Alexander, sunt destui drumeţi care se îndrăgostesc de acest loc, dar doar pentru ceea ce oferă natura. Tu însă ai pomenit şi de frumuseţea oamenilor.

– Nu înţeleg, la ce vă referiţi?

– Artă, creaţie, frumuseţe.

– O, da, dar… Oare putem trăi fără? Dumneavoastră puteţi?

Lasă laveta, ridică privirea şi oftează lung…

– Soţul meu a fost pictor. Împreună am colindat multe ţări, bucurându-ne de cele mai frumoase opere de artă. Am vizitat pinacoteci, multe muzee şi galerii de artă. De când Tomas nu mai este, m-am retras aici. Timpul a încremenit, golinndu-mi sufletul. O dată pe an, de regula vara, merg câteva zile la Viena pentru a vizita Kunsthistorisches Museum, Muzeul de Istorie a Artei.  Lafel, nu ratez Festivalul de la Salzburg, o sărbătoare a operei, muzicii orchestrale şi teatrului. Sunt singurele zile în care sunt cu Tomas, aşa cum am fost mereu.

– Îmi pare rău pentr…

– Să nu-ţi pară. Mi-a făcut plăcere… Cred că ar trebui să dormi. Văd că ai terminat şi berea; vei dormii neîntors!

  O priveam ţintă, incapabil de reacţie. În câteva cuvinte mi-a spus tot. După câteva clipe de uluială, am părăsit încăperea abia reuşind să îngân noapte bună. Vorbele femeii m-au răscolit.

  Am adormit greu, undeva după miezul nopţii, dar nu înainte de a filtra amintirea ultimilor ani. De necrezut! Déjà vécu et senti.

 

Dolce vita!

    Guten morgen! Şi ce bună e! Sunt atât de obosit încât, culmea, nu mai simt. Doar mişcările sunt mai greoaie. Cred că buna dispoziţie m-a ajutat să urc treptele spre mansardă, către sala de mese. De fapt, e un fel de verandă, plină de jardiniere. Cum nimic nu e gratis, pot spune că am avut parte, mai degrabă, de … o gustare. Ăsta-i rezultatul negocierilor de ieri, când am bătut palma pentru o camera cu cadă plus masa de diminează. Nu mai spun că mi-a luat ochii  şi cu o bere, aşa, din partea casei. La ce mi-a pus omu` asta, Gregor, pe masă, tariful plătit – 23 de euro – e exagerat. Deh, ce să fac? Să fie sănătos!

    Buna dispoziţie e la loc de cinste. M-am lăudat puţin unui cuplu de germani, din Munchen parcă, cu a mea călătorie. Ei m-au abordat, iar eu nu m-am putut abţine. Nu păreau prea încrezători în ceea ce spuneam, probabil şi din cauza limbajului mâinilor. Noroc cu harta, aşa am reuşit să le explic puţin despre ce e vorba.

    O poză de grup şi călare pe bicicletă. Aveam de pedalat doar 13 km, până la Seeboden. Hotărârea era luată. Pauză!  Tre` să mă odihnesc niţel. Nici nu puteam alege mai bine, malul lacului Millstatter, cu atât mai mult cu cât înotul relaxează corpul. În cel mult o oră pot striga, chiar dacă sunt în inima Austriei, . . .  dolce far niente! Ne naştem pentru a muri sau pentru a trăi?

     Euforic peste măsură, pornesc în, deja, arşiţa dimineţii. Spre paradis! Soarele arzător m-a forţat să-mi acopăr creştetul cu băscuţa de soare. Borurile pălăriei fiind prea înguste, permiteau soarelui să-mi jeneze privirea. Cozorocul căştii, fiind mai lung, ar fi suficient pentru a-mi proteja vederea. Ia casca de unde nu-i! Pe portbagaj doar izopremul, iar de ghidon atârna doar geanta. Unde-i casca? Cândva îmi voi uita capul pe undeva. Gata, îmi amintesc! Am lăsat-o pe capota maşinii, în garaj. Am pierdut doar o oră. Pedalasem deja 7 km. Of! Bine că am recuperat-o. Eu căscat, dar şi Gregor.

–  Te-ai întors după cască, aşa-i?

„Nu, mi s-a făcut dor de dumneata.”

– Mda. Am lăsat-o pe maşină.

– Am văzut că ai plecat fără ea, dar nu te-am strigat. Credeam că vei observa.

 Mă ia la … mişto?

– Bine că nu mi-am dat seama pe la Innsbruck. Ce făceam? Îmi cumpăram alta, nu? Mă puteaţi striga, nu depuneaţi un efort prea mare!

Râde! E clar, ceva e în neregulă.

– Auf wiedersehen, îi spun.

Se uită lung, parcă prin mine. Omu-i sărit!

– Stai! Te rog ia nişte cărţi de vizită şi împarte-le prietenilor tăi, acolo în România.

– Cu mare plăcere, dar data viitoare. Paa!

   I-auzi! Mai devreme nu m-a putu striga, dar acum a ridicat tonul, amintindu-şi că-i pot promova afacerea. Hmm!

   Până la Spittal m-am delectat, privind înălţimile masivului Hohe Tauern. Ce vise! Mâine traversez muntele, pe celebra Großglockner-Hochalpenstraße, undeva pe la 2.500 m deasupra nivelului mării, la umbra celui mai înalt vârf din Austria, Grossglokner – 3.798 m. Până una-alta, merg la plajă.

  Pentru o secundă am trăit senzaţia că sunt acasă, la Braşov. Intrarea în centrul oraşului Spittal este identică cu Poarta Schei. Parcă e totuşi o diferenţă. Aici culorile sunt vii, mai vesele.

  Oraşul îşi datorează numele azilului pentru săraci construit aici, loc în care se puteau odihni şi drumeţii care doreau să străbată trecătorile montane. Înţeleg din dialogul cu localnicul că acest azil nu mai există, dar în schimb, foarte multă lume ne vizitează oraşul datorită Schloss Porcia, un castel construit în stil renascentist, cu mult rafinament. Afirmaţia îmi sună a pleonasm.

– Dacă nu sunteţi foarte atras de artă, vă recomand vârful Goldeck.

– Nu sunt un cunoscător, dar fiind vorba de Renaştere nu pot fi indife…  ce munte îmi recomandaţi?

– Cel din spate, Goldeck, 2142 m.

– Mulţumesc, dar sunt cu bicicleta într-o tură destul de lungă. Nu-mi permit să pierd o zi bătând cărări montane.

– Nu e nevoie, puteţi lua telecabina.

– Bine omule, dar ce fac cu bicicleta? E casa mea. Am şi bagajele, tot. Nu-mi permit să o las nesupravegheată.

 Dintr-o dată devine sobru. Un zâmbet arogant în colţul gurii şi tună:

 – În acest colţ de lume oamenii sunt cinstiţi, nu ştiu să fure.  

   A făcut stânga-împrejur şi a dispărut printre alţi cetăţeni. Incapabil să-i dau vreo replică, am rămas năuc timp de câteva secunde. Ce-ar mai fi de spus? Probabil i-am jignit comunitate, doar gândindu-mă să nu las bicicleta supravegheată. Le am eu pe ale mele, dar mai mult ca sigur şi el pe ale lui.

   Mă tot gândeam la incidentul de mai devreme. Nici mâncarea nu prea intra, nu mai zic de lipsa poftei de mâncare. Să încerc măcar o nectarină. S-au făcut cinci! Savurându-le în parcul din centrul oraşului, priveam trecătorii. Parcă nu mai erau chiar prietenoşii pe care i-am tot văzut în ultimele zile. E doar subconştientul? Autosugestie? N-am găsit răspunsul. Poate-i mai bine. Oricum, parfum la tot pasul…

  

    Şi până la urmă, ce am de pierdut? Fiind în preajma celor mai înalţi munţi din Austria, gândindu-mă că pot admira şi ceva din Dolomiţi, ei nefiind prea departe, mă hotărăsc să urc. Nu am cine ştie ce haine călduroase, dar merita încercat. Totuşi, ce fac cu bicicleta? Am legat-o lângă casa de bilete, în dreptul unei camere de supraveghere. Borseta de ghidon, gentuţa în care aveam cardul, buletinul şi alte câteva accesorii indispensabile, am lăsat-o în grija casieriţei. Până la urmă, singurele indispensabile sunt câţiva euro şi aparatul foto.  

     Telecabina porneşte chiar de pe malul apei, trecând peste râul Drau, pieptiş deasupra pantelor înclinate. Înaintează destul de repede. Înbucurător e faptul că din interior se pot face poze. Şi ies chiar bine, aproape perfect. Explicaţia ar fi …  a da, geamurile sunt aproape imaculate!

   Sus, doar vândtul, cerul, câţiva nori şi … eu. Oare? Nu, nu chiar. Ciudat, căci nu văd pe nimeni. Ehe, descătuşare, dar zâmbetu-i amar. Mi-aş fi dorit să fiu nesimţit. În schimb, devin puţin nostalgic. Locul e propice … Mi-ar plăcea să revin, aşa că nu mai parcurg cei câţiva zeci de metri până-n vârf. Nu trebuie să merg chiar peste tot, asta pentru a lăsa ceva şi pentru altă dată. E chiar un motiv bun pentru a reveni, cândva, oricând.  

   Vântul rece şi răcoarea berii mă dezmorţesc. Ce bine! Chiar trebuie să cobor. Mi-e …, foame şi frig. Coborârea durează câteva minute; priveliştea e grozavă. Se vede şi lacul Millstatter. Am senzaţia că ne vom opri în apă, însă, până acolo, la Seeboden, mai am de pedalat câţiva kolometri. Of, nimic din ce-i plăcut nu obţii fără efort!

   Jos, la poalele muntelui, aeurul era irespirabil. Pur şi simplu, mă sufocam. Ca totul să fie perfect, mai ardea şi soarele. Tot ce doream era o baie. Pentru a mă putea aşeza pe şa a trebuit s-o ud, cu multă apă. Mai-mai că sfârâia. De nedescris senzaţia resimţită în momentul în care am intrat în contact cu şaua. Aaaah! :(.  Ne-am împăcat cumva şi ne-am suportat cei 7 km rămaşi până la destinaţie. A fost chiar plăcut. Drumul trece printr-o săpătură adâncă, strâmtă şi abruptă, … chiar un defileu. Susurul apei şi răceala stâncilor m-au răcorit. 

    La un momentdat, printre două maluri, zăresc lacul. Am ajuns! E aproape trei, dar mai am restul zilei pentru relaxare. Şi acum, ca-n urmă cu câteva zile, instinctul mă face să gonesc. De data aceasta mă dezmeticesc repede. Unde mă grăbesc? Nicăieri. Vreau doar să zac. Lacul este măricel, nu chiar de talia Worthersee. Espre deosebire de fratele său mai mare, Millstatter nu are faima şi preţurile mari. Mi-am data seama de acest aspect, relativ repede, după cele câteva pedale date pe malul lacului. Tarifele pentru cazare sunt sensibil mai mici, produsele vândute la tonete sunt şi ele inferioare, iar marea majoritate a turiştilor sunt trecuţi bine de prima tinereţe. Probabil, nici viaţa de noapte din jurul lacului nu este lafel de spectaculoasă. În schimb, cred că sunt atraşi împătimiţii de surf şi iachting. O mulţime de pasionaţi ondulează luciul apei.

 

     Nu-mi vine să cred! Voi avea timp pentru … orice! Nu tre` să mai pedalez, cel puţin până mâine. Perfect, mă refac. Poate spăl şi nişte rufe. N-ar strica. Se cam impune :).

    Găsesc o gazdă, dar nu foarte uşor. Vreo trei pensiuni nu mi-au plăcut, alte patru aveau preţuri cam ridicate pentru bugetul meu, iar doi proprietari au refuzat să-mi spele hainele – parcă ar fi făcut-o gratis. Locaţia aleasă avea câte puţin din toate: preţuri acceptabile, poziţionare perfectă, chiar pe malul apei, iar gazdele drăguţe. Nu spălăm rufe, dar vă putem împrumuta detergent. 

   Am primit o cameră foarte cochetă, la etaj, ce oferă o perspectivă superbă asupra lacului. Supermarketul de peste drum m-a ajutat să sar peste o cină la terasă. M-am burduşit cu dulciuri, în special ciocolată. Iami! O siestă de câteva minute a fost suficientă. La treabă!

   Potrivesc apa, puţin călduţă. Torn puţin detergent, omogenizez şi introduc tricoul. După câtevam minute lăsat la înmuiat, încep splălarea propriuzisă. De neimaginat! Toată baia era stropită, mocheta îmbibată băltea, iar oglinda reflecta imagini diforme. Asta s-a întâmplat după ce am spălat un tricou. Mai aveam încă unul, doi pantaloni şi două perechi de şosete.  Pentru ce-am făcut în baie, probabil n-aş fi primit camera nici pentru o sută de euro. Ce mai contează, mi-am spălat garderoba. Până dimineaţă ar trebui să se usuce.

    Cobor timid treptele spre parter. Nici un sunet. Parcarea plină de maşini trăda aparenta linişte. Unde-s toţi? Discreţie totală. Mă rătăcisem. Păşam cu grijă, ca nu cumva să deranjez. Dar pe cine? Clădirea părea pustie. Trecând prin living, tresar. Un sforăit îmi distrage atenţie, speriându-mă. Doi vârstnici dormeau îmbrăţişaţi, pe o canapea. Unde nimerisem? Nu-mi reveneam. Aşa ceva! Văd un geam, o uşă spre grădină. Printre flori se zăreşte lacul. Gata, am ieşit.

   Salut câţiva meseni, zăresc un şezlong liber şi pornesc spre el. Fiind atent să nu calc florile, lovesc un câine. Mrrrr! Cuminte, şezi, raus, of, of! Două comenzi în germană l-au liniştit. Dankeschon, îi strig. Îmi răspunde cu un zâmbet. Sub un arbore, la doi paşi de apă, mă tolănesc în şezlong. În sfârşit linişte. Asta până să vină câţiva puşti la ştrandul din vecinătate. Cred că nu mai sunt la prima tinereţe. Chiar aşa să mă deranjeze veselia unor copii! Timpul nu iartă. Totuşi, e prea frumos să nu mă relaxez. Cu un mic efort reuşesc să-i ignor pe zăpăciţi. Cei din jur, mai în etate, vegetau. Au probleme sau se odihnesc?  Eu nu pot sta locului nici cinci minute. Mă foiesc, mormăi, pufnesc. Decât să primesc o scatoalcă, mai bine plec. Fac o baie.

   Intrarea în apă se face pe trepte, ca la piscină. Indicatoarele mă avertizează să nu sar pentru a nu stropi şi a deranja. Bine, regulie sunt reguli, trebuie respectate. Culmea, dar şi cei mai mici respectau întocmai aceste reguli. Destul de multă lume se bălăcea, dar apa era incredibil de limpede. M-am dumerit repede, solul nu era mâlos. Pietrele de pe fundul apei erau nemaipomenite pentru terapie. Un excelent masaj pentru tălpile greu încercate. Câteva braţe spre larg, de mai multe ori, reuşiseră să-mi relaxeze tot trupul. Cu adevărat relaxant!

 

  O dată cu asfinţitul, au apărut ţânţarii. Dintr-o dată plajele s-au golit. Nu m-am putut abţine de la încă o baie. A fost şi cea mai revigorantă. O linişte desăvârşită a acoperit totul. Doar câteva broscuţe concertau, undeva în stuful din depărtare. Făcând pluta, pe spate, eram legănat foarte uşor, gata-gata să aţipesc. Eram unduit aşa, cam cum e în viaţă. Tot timpul e o luptă între minte şi suflet. Distingeam şi câteva stele. Dacă am şi eu una, am găsit-o! Evident, e cea mai strălucitoare!

    Nu puteam trage storurile înaintea unei plimbări. Nu cu bicicleta, pe jos. O încântare, mai ales că se răcorise. Seara, staţiunea a fost agitată. Liceeni extrem de gălăgioşi, probabil veniţi în tabără. Doar ei ştiu de ce au ales acest loc pentru recreere. De fapt, un loc propice pentru … treaba lor. Seniori eleganţi, însoţiţi de doamne cochete, îşi făceau plimbarea de seară, probabil întorcându-se de la restaurant. Câteva cupluri de tiner părinţi cu ale lor odrasle deja adormite, poate şi din cauza greierilor.

   Spre miezul nopţii ajung în cameră. Sunt epuizat. Apuc să fac un duş şi mă trântesc în pat, încrucişând mâinile sub ceafă. Nu cred că pot traversa masivul Hohe Tauern prin Pasul Hochtor. Sau pot, dar asta înseamnă sfârşitul turului. Noapte e un sfetnic bun. Atât de bun încât nu pot dormi. Sunt atât de obosit încât nu am somn. La televizor, nimic interesant, aşa că-l închid. Să număr câteva oi? N-am încercat niciodată. Nici n-o voi face.

   Gândul îmi fuge acasă. Chiar dacă-i târziu, transmit un SMS. După doar câteva minute primesc răspuns. E un apel! Vocea caldă, drăgăstoasă se aşterne în şi lângă mine. Mă afund şi eu în perna pufoasă, îmbrăţisând-o.    

Riviera austriacă

   Ieri seară o rugasem pe hangiţă să-mi dea deşteptarea cu jumătate de oră înaintea micului dejun. Părea dânsa mai robustă, dar nu mi-am imaginat că va ciocăni cu pumnul. Bine că n-a intrat peste mine! Două bubuituri în uşă mi-au curmat visele. Şi ce vise! Dar nu vă privesc! Oricum, sunt doar pentru mine.

   E opt. O rază de soare îmi încălzeşte glezna piciorului drept. Încerc să-l bag sub cearşaf, dar sunt neputincios. Pot ridica doar capul. De la gât în jos, sunt ca plumbul. Pur şi simplu, nu mă pot mişca! Aş vrea un masaj. Să rog gazda? Nu, nu-i o idee prea bună. Sau … ar fi o variantă – mi-ar curma suferinţa.

   Privirea fixează tavanul, iar mintea-mi pregăteşte itinerariul. Trebuie să recuperez întârzierea de câţiva kilometri şi să ajung pe malul lacului Millstatter, la Seeboden. Cum pot pedala 120 km în asemenea condiţii? De fapt, mă pot ridica în capul oaselor? Aceasta e întrebarea.

   Cu chiu, cu vai, mă urnesc sub duş. Am pornit robinetul, lăsând apa să curgă la intensitate maximă. Revigorant. Chiar un masaj plăcut. Deja era mult mai bine. Asta şi după ce m-am pudrat puţin, evident, cu pudră de talc. Zâmbetul mi-a revenit în drum spre sala de mese. Va trebui să schimb meniul. M-am cam saturat de şuncă, unt, brânză topită, pâine, gem şi ceai. Offf! Pe masă şedeau toate cele enumerate mai sus. Nu-i nimic. Azi mănânc prânzul în oraş. Dar până atunci, la masă!

   După toaletarea lanţului – curăţat, gresat – încerc şaua bicicletei. O luptă surdă măcina totul în mine. E imposibil să pedalez astfel! Ca totul să fie bine, în afara ghidonului şi pedalelor, nu trebuia să interacţionez cu bicicleta. Doar gândul că azi voi avea parte de plat m-a făcut s-o iau din loc. Şezând într-o rână, când pe stânga când pe dreapta, înaintez. Şi merge chiar bine! E  drept, şoseaua e într-o coborâre uşoară.

   Până la Klagenfurt m-am delectat cu minunatul peisaj oferit de culmile Karawanken Alpe. Superb! Masivul formează graniţa naturală cu Slovenia şi, puţin, Italia.

   Starea de bine mi-a cuprins tot trupul … şi sufletul. Nu mai simţeam nici o durere, usturime, nimic. Ciudat, dar şi oboseala m-a părăsit! Eram revigorat, poate şi din cauza vântului. Adia uşor, ondulând lanurile de cereale de la poalele munţilor. Câmpiile, dealurile şi munţii formau adevărate trepte de relief. Dacă din peisaj aş fi putut decupa culmile, m-aş fi întors în inima Toscanei. Şi totuşi, o emoţie mi-a fulgerat trupul, întorcându-mă în vreme. A fost suficient să închid ochii şi să-mi imaginez . . . Agonie şi extaz.  

   Euforic peste măsură, eram impulsionat şi puţin confuz. Mi-am pierdut luciditatea! Goneam spre Klagenfurt, Worthersee, spre … nicăieri. Pentru un angrenaj mai bun, am coborât lanţul pe ultimul pinion. Rulam mâncând pământul, bezmetic, parcă spre alte dimensiuni. Doream să ajung într-un punct, oricare, dar nu aveam o destinaţie. Erau momente de uluială! Dar traficul m-a readus cu roţile pe asfalt, la porţile Klagenfurtului.

   Dacă Grazul mi-a plăcut mult, nu pot spune mult şi despre capitala Carintiei. Un oraş de duzină, fără strălucire, dar cu toate acestea, plin de turişti! Chiar prea mulţi turişti, în raport cu ce oferă. Dar asta până la un moment dat.

   Am pornit explorarea, din centru, urmând a reveni în acelaşi loc. Interesantă mi s-a părut dispunerea străzilor, în ordine, ca o tablă de şah. Un fel de Alexandria mioritică. Toate arterele sunt tixite de magazine, buticuri, gelaterii, florării şi tot felul de localuri: cluburi, baruri, puburi, cafenele şi restaurante. Probabil, oraşul excelează în privinţa vieţii de noapte. Să nu uit de verdeaţa care te îmbie la fiecare pas. Curaţenia şi ordinea, civilizaţia, nu mai sunt chiar un plus pentru oraşele Austriei. Foarte îngrijite, toate sunt lafel. Deja, o banalitate. Mi-a atras atenţia Domkirche, o biserică sobră, dar frumoasă, amplasată ciudat, între clădiri înalte, moderne – business. Cultural, Klagenfurtul nu stă foarte bine. Fără tradiţie, ofera doar Landesmuseum şi alte câteva locuri în care se organizează expoziţii temporare. 

   Întors în buricul târgului, am admirat Neuer Platz. Piaţa e dominată de Lindwurn. Localnicii îl consideră simbolul oraşului. Statuia reprezintă un monstru care avea să piară în luptă. Asemănător poveştii cu Sf. Gheorghe şi balaurul? Foarte probabil. Grupul statuar este terminat de Maria Terezia, foarte atentă la desfăşurarea luptei.

   O bifă scurtă în dreptul Klagenfurtului şi înainte, spre lac. Da, dar pe unde? Am rătăcit câteva minute pe enorma tablă de şah, ghidat de câteva indicatoare. Nu, nu erau adresate autoturismelor. Veneau în ajutorul bicicliştilor, pietonilor, tuturor celor care se deplasau altfel decât cu maşina.  Ajutor pentru alţii, nu pentru mine. Nu reuşeam să urmăresc indicatoarele mai mult de două intersecţii. Ori lipseau, ori am un simţ al orientării slab dezvoltat. Chiar nu mă descurcam! Asta, până să văd verde în faţa ochilor. Eram năucit! Încotro?

   Puţin confuz, găsec direcţia. Şi după un sfert de oră pedalată, slalomând printre biciclişti, pietoni, rolleri şi persoane care foloseau tot felul de mijloace de locomoţie,  ajung pe malul lacului. Încep să înţeleg de ce Klagenfurtul e un furnicar, plin de vizitatori. Worther See atrage turiştii ca un magnet.

   Lacul se prezintă într-un cadru natural de vis, înconjurat de munţi şi dealuri. Atăt de frumos, încât nu ştiu ce rută să aleg. Sudică sau nordică? Dau cu banu`- pedalez pe malul nordic.

   Priveliştea e încântătoare. Crestele Karawanken Alpe se ridică deasupra luciului apei, spre cer, foarte sus. Mult prea frumos pentru a nu mă răsfăţa cu un prânz aici, locul despre care cei mai mulţi plimbăreţi spun că este varianta austriacă a Rivierei franceze. Întradevăr, paradisul relaxării. De la sporturi nautice până la drumeţii montane, poţi practica tot ce-ţi trece prin minte. Şi sedentarismul este foarte bine conservat, putându-ţi petrece tot concediul trântit într-un hamac, în gădina vreunei pensiuni, chiar pe malul lacului. Liniştea e desăvârşită, în ciuda numeroaselor ştranduri – Strandbader,  ticsite cu copii. Zona e un furnicar.

   Am colindat câteva terase până să găsesc un loc pentru a mânca. Dar a meritat. În primul rând am fost puţin cam reticent văzând parcarea de la intrare, destinată bicicletelor. Nici o biţă nu era legată. Evident, doar eu am remarcat acest aspect, iar la cât de nautural se purtau ceilalţi, cu siguranţă nimeni nu se gândea la furt. Există şi oameni relaxaţi, pe a căror normalite o văd anormală. Toţi erau veseli, cu frunţile descreţite, zâmbăreţi, calzi. Parcă toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Toţi se salutau şi nu se priveau cu ranchiună sau invidie. Nimeni nu mă privea lung, ca pe un ciudat, un străin, un intrus.  Valorile lor sunt cu totul altele faţă de … Mai presus de orice, sunt oameni. Simplitatea şi naturaleţea a tot ceea ce mă înconjura, mă dezarma. Tot ceea ce înseamnă frumos regăsesc în lucruri simple. Dar simplitatea e foarte complicată. Devenisem stingher, chiar frustrat.

   Localul ales mi-a oferit plăcerea relaxării la câţiva paşi de apă. Am savurat Frittatensuppe, o supă limpede cu bucăţi de clătite. Cu riscul de a suporta eventualele consecinşe, nu m-am putut abţine de la Schweinsbrate mit Semmelknodel – friptură de porc asezonată cu găluşte, salată şi sos. Un deliciu! M-am răcorit cu un pahar de bere rece, produsă de proprietarul terasei. Ce viaţă!?

   Cum timpul nu-mi permitea o şedere îndelungată, am renunţat la scăldat. Poate reuşesc mâine dimineaţă să mă înviorez în apa lacului Millstatter. 

   Până la Velden am rulat pe malul lacului, bucurându-mă în continuare de minunăţiile naturii. Micuţa şi cocheta staţiune, este punctul de întâlnire a celor două radweg – nordică şi sudică. Aşezarea nu poate fi ignorată de împătimiţii jocurilor de noroc. În materie, este punctul fierbinte din zona lacului, aici regăsindu-se cazinoul.

   Puţin întârziat şi cu perspectiva unei ploi zdravene, am iuţit ritmul. Cei 57 km până la Seeboden, via Villach – Spittal an der Drau, înseamnă cel puţin trei ore. Ar fi bine, dar … cine ştie? Nu ştiam, dar bănuiam. Văzduhul s-a întunecat, iar orizontul îmi dădea fiori. Undeva în zare părea că s-a deschis Cutia Pandorei. Colac peste pupăză, am rătăci puţin drumul, învârtindu-mă câteva minute între două sate, uitate de lume, la marginea pădurii. N-am văzut picior de om, iar cele doar câteva case păreau părăsite. Nu-mi dau seama cum m-am rătăcit, în condiţiile in care un singur drum făcea legătura cu civilizaţia. Un mister! Bine, bine, dar pe cine întreb? Cum ies la liman? Fiind în voia sorţii, nu mi-a rămas decât să cer ajutor divinităţii. Dar până să mă dumiresc, am revenit în traseu, exact pe malul râului Drau. Mulţumesc!

   Goana a continuat pe un macadam fin, bine înterţinut. Ferit de vânt, am avut un ritm bun, înaintând cu o medie de 25 km/h. Înghiţeam kilometru după kilometru, traversând superbe zone rurale, lanuri de cereale şi plantaţii de tot felul. Simţeam adevărata Austrie rurală. O altă lume faţă de ceea ce văzusem. Liniştea era apăsătoare, îmi dădea fiori. Prea multă linişte mă oboseşte. 

   Praful ridicat de roţi a acoperit bicicleta şi, puţin, tenul. Substanţa compusă din praf şi transpiraţie creează o senţaie tare plăcută. Combinaţia apă-nisip din bidonul ataşat cadrului mi-a albit dinţii. Cu ocazia achiziţionării recipientului am primit asigurări că este ermetic. Se vede :). Dar nimic nu mă putea deranja. Atât de bine mă simţeam încât am trecut ca gândul prin Villach. Pur şi simplu, oraşul nu m-a interesat. Oricum, îmi place să cred că n-am pierdut nimic.

   Potopul era inevitabil. S-a întunecat în aşa hal încât nu mai puteam rula cu viteză prea mare. Nu aş fi văzut în timp util eventualele pericole. E drept, am încetinit şi din cauza suprafeţei de rulare. Acum aveam parte de pietre, pe alocuri chiar bolovani, iar denivelările mă ţineau încordat la maxim. O pană mai lipsea!

   Pista de biciclete mă încetinea. Trebuia să merg şi mai repede, ceea ce însemna să ies în şosea. Cu toată viteza înainte!  Media orară a crescut, la fel şi bătăile inimii. Picioarele îmi ardeau. Mişcarea devenise mecanică, iar eu nu mai simţeam nimic. Goneam, îndreptându-mă spre ploaie. Din păcate şi ea venea spre mine. Cine ajunge primul la Spittal?

   Nu aveam nici o şansă. Trebuia să mă opresc. M-ar fi prins în plin câmp şi sigur nu mi-ar fi iertat îndrăzneala de a o înfrunta. Chiar nu aveam nevoie de vreo pneumonie, aşa că, m-am oprit în satul Neuolsach, cu 13 km mai devreme decât ar fi trebuit. Am fost inspirat. La câteva minute după ce am parcat bicicleta în garajul pensiunii, a început ploaia. Tunetele anunţau o răpăială în toată regula. Dar nu a fost deloc aşa. A picurat doar două minute. Nici asfaltul n-a avut timp să se umezească. Ca şi cum nimic nu ar fi prevestit o ploaie zdravănă, un curcubeu minunat mi-a încântat privirea. Frumuseaţea lui mi-a alinat puţin şi durearea picioarelor.

   Până-n amurg mai aveam timp să ajung la Spittal a. d. Drau. Doar timpul îmi ţinea partea. Eram epuizat. Mai mult, deja mă tocmisem cu her Gregor pentru o noapte de cazare, mit frühstück. Mi-a oferit şi o bere, din parte casei. Drăguţ din parte sa, dar îmi doream o cadă în care să mă înmoi, un simplu duş nu ar fi fost suficient. A, mai vreau şi un pat în care să mă tolănesc. 

  Îmi trag sufletul savurând berea. Ce ar fi dacă mâine mi-aş petrece ziua relaxându-mă? Între noi fie vorba, mă cam doare…

 

 

 

 

 

 

 

 

Puţin neplăcut

   

   Ce bine am dormit, afundat în salteaua moale, acoperit cu o pilotă pufoasă. Torceam. Nu ştiu cum, dar am reuşit să mă trezesc înainte de cântatul cocoşului. Chiar  eram odihnit, şi ce tonus! Doar o mică senzaţie … de jenă, resimţită în zona inghinalilor imi spunea să evit şaua bicicletei.

   Sfertul de ceas rămas până la masă a fost suficient să consult trei hărţi, primite-n dar de la Heinz, detaliate, la o scară mult mai mare decât ceea ce aveam. Ştiam ce zi urma, cu cele două căţărări dificile, dar cu toate acestea n-am reuşit să ascund grimasele. Procentele gradului de înclinare a pantei tronau pe luciul hărţii, evidenţiate cu un roşu emocion, ca nu cumva să nu le observ. Şi erau formate din două cifre! Drăguţ, nu?  Mai aveam timp să pun în balanţă cele două alternative pentru abordarea primilor 40 de km, aşa  că mi-am cărat hoitul spre duş. Fredonam câteva versuri, amintindu-mi … treaba mea. Dar euforia a fost curmată imediat după ce-am deschis robinetul. Nu ştiu cum de nu m-am opărit! Un şiroi teribil de fierbinte mi-a golit minţile. Ochii îmi părăsiseră orbitele. Cumplit! Ce cântat? Repede cu apă rece, dar la fel, acelaşi şoc! La cât de gingaş, delicat m-am purtat cu robinetul, puteam cuceri şi dama de pică, numai apa era de nestăvilit. Abia am potrivit-o, eram epuizat.

   Şi totuşi, ce fac? Nu puteam lua o decizie salutară pe stomacul gol, aşa că, la masă! Micul dejun a constat intr-un ceai, o băutură colorată pe care am privit-o lung. „Bea-o până la ultima picătură, îţi va face bine. E izotonică!”  Ce putea fi? Da ştiu, dar … Până la urmă a intrat, cu puţină pâine prăjită, o cremă de brânză, unt şi deja familiara schinken.

– Te sfătuiesc să mergi cu trenul până la Koflach. Nu ai mare lucru de văzut până acolo, mai ales ca ţi-ai propus pentru azi destul de mult. Până pe malul lacului Klopeiner?

– Exact, la St. Kanziam.

– Păi sunt vreo 120 km şi două urcuşuri grele, mai ales primul. Te vor slei!

– Kein problem.

– Cum crezi, dar credemă, am făcut drumul de mai multe ori şi chiar nu merită. Mergi cu trenul, şi-mi vei da dreptate. Mai mult, ai unul pe la 11.00, numai bine pentru a mai colinda Grazul.

   Usturimea mă ruga să-l ascult pe Hainz, să fac măcar acum ce mi se sugerează. Da, dar asta însemna să parcurg o mică distanţă din itinerariu altfel decât pedalând. Poate e mai bine, că doar pudra de talc nu-i prea multă. Maxim două-trei pudrări.  

   După salutări, urări de bine şi câteva cuvinte de încurajare, am apucat-o spre gară. Am pornit de undeva dintr-un cartier cam îndepărtat de centru, şi evident, după prima la stânga, dreapta, iar stânga, uitasem indicaţiile neamţului. Rătăceam printr-un oraş atrăgător, înconjurat de coline line. Clădiri cochete, unele parcă din turtă dulce, străduţe înguste pavate, cred, la boloboc, magazine, baruri, restaurante, buticuri, flori şi verdeaţă peste tot. Parfum la tot pasul…

   Cam multă linişte într-un astfel de oraş. Şi discreţie. Totuşi, străzile nu erau pustiite, oamenii interacţionau. Parcă viaţa se scurge, nu-i trăită. Cum se poate? Nu, nu se poate. Pe o pantă lină, cum altfel decât ridicat din şa, îmi croiam drum printre pietoni. Bicicleta a prins puţină viteză. Nici o problemă, am frâne. Şi ce-a urmat?! Scârţâitul frânelor a risipit parfumul. Localnica şi-ar fi pierdut căţelul dacă acesta nu era în lesă, zbughind-o la fugă. Sărmanii oameni, dintr-un salt s-au lipit de clădiri, privindu-mă speriaţi. Zgomotul saboţilor a semănat teribil cu cel produs prin triajele autohtone. Voiam doar să dispar!

   Şi am apărut direct în Hauptplatz, buricul târgului, exact în faţa bancomatului care-mi crease ieri probleme. Banca era deschisă. Am intrat, elegant, cu casca în mână, cracul drept suflecat până sub genunchi, emanând un uşor iz. Încă n-am apucat să-mi spăl garderoba. Încăperea era imensă, însă niciun ghişeu sau birou. În schimb, lumea roia. Toţi erau îmbrăcaţi office, cam la fel. Care-s funcţionarii? Doi mi-au ignorat prezenţa,  doar o domnişoară mai volubilă a reuşit să încropească, spre surprinderea mea, doar câteva cuvinte în engleză. Ne-am înţeles cumva şi am ieşit împreună pentru a-i explica problema. Am încercat împreună cardul, dar acelaşi mesaj în toate limbile pământului, mai puţin română şi engleză. A zâmbit. „Cardul este blocat”. „Was?”. „Cardul dumneavoastră este blocat. Cel mai bine ar fi să contactaţi banca emitentă”, şi a plecat. Da, dar cum să sun, de pe ce? Telefonu` era mort. Am apelat la aceeaşi fătucă, fluturându-i prin faţă aparatul şi încărcătorul. A pirceput şi m-a trimis la o priză, care, pentru a avea acces la ea a trebuit să mut un ficus şi două măsuţe.  Toţi priveau şi nu înţelegeau ce se întâmplă. Dar s-au dumerit repede, începuse circul. Roşu ca para focului, eram în pragul unei crize de nervi. Nu era decât un pas până la infarct. Cu un calm care mă scotea din minţi, operatorul îmi povestea că măsura de blocare a cardului a fost luată numai pentru binele meu.

–  Bine, bine, dar de ce, când aş fi aflat dacă nu telefonam azi?

–  E blocat din aprilie…

– Aprilie! Suntem în iulieeeeeeee!!!

– A existat o suspiciune de fraudă şi am luat această măsură pentru siguranţa contului dumneavoastră.

– Omule, ştii unde sunt, ce-ampăţit?… 

   Absolut toată lumea era cu ochii pe mine, dar nu mă puteam controla. Am continuat tirada, un întreg arsenal, numai troacă de porci nu l-am făcut. Interlocutorul nu avea nici o vină, dar … riscul meseriei. După un sfert de oră am ajuns la un compromis: până la întoarcerea în ţară voi contacta un operator pentru a efectua tranzacţii. Nu puteam risca să umblu cu toţi banii în buzunar, aşa că am convenit să-i accesez în trei tranşe. Dar convorbirile cine le plăteşte? Asta e!

   Mi-am recăpătat buna dispoziţie bătând străduţele. La un supermarket am refăcut provizile: câteva sandwichuri, mere, nectarine, ciocolată şi apă. În faţa gării m-am oprit câteva clipe admirând-o, cu gura căscată. Un edificiu impozant, strălucitor poate şi din cauza sticlei care îl acoperea, ultramodern. Înăuntru era totul lună! Idicatoare către toate platformele, case de bilete, automate care eliberau tichete, toalete mai curate ca multe săli de mese vizitate, lifturi transparente – câte două pentru fiecare peron în parte. O minunăţie! În schimb, biletul mi s-a părut puţin cam scump pentru cei câţiva kilometri, trenul fiind de rang inferior, un fel de personal, cu oprire în fiecare staţie. E drept, am plătit şi pentru amica mea, în total 9,5 euro.  

   Ajungând cu jumătate de oră înaintea de plecarea trenului, am luat prânzul, proaspăt achiziţionat, pe o băncuţă aflată la platforma sapte. Era să mă înec atunci când, întorcând capul, la câţiva metri treceau camioane. Până să mă dumiresc de faptul că erau încărcate în vagoane, am golit un sfert de bidon cu apă. Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd, doar auzisem. Cred că ar trebui să ies mai des prin lume.

   Tot drumul, aproximativ o oră, m-am înterţinut cu o doamnă respectabilă, englezoaică, stabilită în Graz de ceva vreme, nici nu mai ştia de cât timp. O companie plăcută. Vizitase plaiurile mioritice: Braşovul, Clujul, Sighişoara, M-ţii Apuseni, Maramureşul şi Bucoviona, urmând ca anul viitor să vadă şi Bucureştiul. 

   Era deja miezul zilei şi nu pedalasem niciun metru spre St. Kanziam, destinaţia finală a zilei. Din gara am pornit în trombă, nici măcar iritarea resimţită dimineaţă nu mă mai jena. Entuziasmul m-a ţinut chiar şi după ce şoseaua a început să urce, cum altfel decât pieptiş. Deja vu, exact ca-n zilele trecute. Cei 23 km ai urcuşului i-am parcurs în 2,5 h. Willkommen in Karnten! Spre surprinderea mea, m-am simţit ca acasa. Trecătoarea seamană foarte mult cu Pasul Bran, atât ca dificultate cât şi ca peisagistică. Chiar şi altitudinea, 1.169 m. Diferenţa? Pe lângă lipsa serpentinelor, aici omul sfinţeşte locul. Sa nu fiu greşit înţeles, nu că aş avea ceva cu brănenii, chiar mi-s simpatici, dar acilea se simţea grija pentru lucrul bine făcut, disciplinat. Totul era ca scos din cutie, casele minunat zugrăvite şi foarte curate, parfumate de multitudinea de flori aşezate la fiecare pervaz.  Niciun fir de iarbă crescut anapoda, gărduleţele simetrice, arborii toaletaţi, nimic lăsat la voia întâmplării. Dar parcă prea multă rigoare pentru standardele mele :), dar foarte frumos, cald, primitor. Între sate, lafel, peisaje încântătoare. 

   Pe coborâre nu am prea avut ochi pentru mediul înconjurător. Am remarcat un viaduct lung de vreo doi km, cocoţat la câteva zeci de metri deasupra mea, între două dealuri. Probabil autostrada. Viteză, viteză şi iar viteză. Concentrare maximă, deoarece aveam câteva kilograme în spate, ceea ce, pe bicicletă, mai ales la vale, se transformă în tone. Bicicleta era ca o nălucă, dar, în acelaşi timp, greu de oprit. Simţurile erau foarte ascuţite. Pericole puteau apărea după fiecare curbă. Apropo, şoseaua era foarte virajată, cu multe ace de păr, într-un contrast evident cu urcuşul.

   Păcat, dar s-a terminat repede. Nu-i corect să-ţi dai sufletul câteva ore urcând, pentru a te bucura doar câteva minute de vântul care-ţi flutură pletele, în timp ce cobori. E doar o amintire, acum sunt chel. Orcium, frumosul e . . . o stare de spirit :). Am coborât într-o clipă 13 km, diferenţă de nivel 550 m.

   Nu puteam începe ziua acasă şi să o termin în Austria. Nici vorbă! Din orăşelul Twimberg şi până la Wolfsberg, tronson care urmează cursul râului Lavant, traficul a fost un calvar. Dacă ieri abia întâlneam câte o maşină, azi m-am simţit mai rău ca pe DN1. Multe autoturisme, dar şi mai multe comione. Groaznic! Cu siguranţă în zonă era o balastieră. Toate camioanele transportau pietriş.  Cei 14 km dintre cele două localitaţi au fost cei mai înfricoşători pe care i-am pedalat de când mă ştiu! În ciuda aglomeraţiei, nu am primit nici un claxon, iar depăşit eram doar după ce şoferii se asigurau că manevra poate fi efectuată pe sensul opus, în condiţiile în care rulam lipit de parapetul din dreapta! Cu toată grija pe care mi-au acordat-o participanţii la trafic, mi-a fost frică! Din păcate, n-am savurat nici un moment frumuseţea peisajului. Cui îi ardea de aşa ceva?

   La Wolfsberg mi-am tras sufletul, poposind minute bune pe o bancă într-un parc draguţ. Perfect pentru realimentare: deja familiarele sandwichuri şi fructe. Mi-a fost teamă să încerc şi ciocolată. Dar nu era timp de pierdut, se făcea târziu, iar sosirea . . . peste cîţiva zeci de kilometri.

   Undeva în zare se conturau piscurile înzăpezite ale Alpilor. Eram tot mai aproape de ceea ce, la plecarea din ţară, credeam că va fi punctul culminant al călătoriei. Adevăraţii munţi urmau peste câteva zile. Până atunci, şoseaua m-a purtat prin incântătoarea St. Andra, o micuţă aşezare aflată la o aruncătură de băţ de Wolfsberg. Pare o staţiune, aşa, pentru seniori. Foarte cochetă. Chiar de la intrare m-a impresionat o superbă catedrală cu ale sale turle, cum altfel decât în formă de bulb de ceapă.   

   Puţină relaxare înaintea ultimului hop al zilei, dealul Griffner. Prin prisma altitudinii, părea o plăcere, 708 m. Diferenţa de nivel nu era nici ea mare, doar 270 m. Numai că, la faţa locului pare un munte, panta e înclinată rău de tot,. Ohoo, 12-16%! În vârf, descătuşare pe măsura efortului depus urcând. Peisaje minunate şi o coborâre pe cinste, abruptă, tehnică şi foarte solicitantă.

 

  Imediat după coborâre, am intrat în Griffen. Aşezarea poate fi trecută cu vederea, doar dacă pe culmea dealului la poalele căruia e aşezată, nu s-ar înalţa Schllosberb. Ceva în genul Cetăţii Râşnov, dar puţin mai greu accesibilă. După 70 de trepte urcate spre edificiu, am renunţat. Picioarele îmi tremurau. Pur şi simpli nu mă mai ascultau. Simţeam că, în cazul în care continui, mă dezechilibrez.

   După 100 km pedalaţi, cu 15 înaintea finalului planificat, m-am hotărât să înnoptatez la poalele fortăreţei. Se îngâna ziua cu noapte, nu puteam continua. E şi mâine o zi.

   Hangiţa m-a condus către o cameră mică, la căpătul unui coridor lung. Nu conta, aveam devoie de un pat şi un duş, atât. După trântitul bagajului lângă noptieră, trebuia să savurez o blondă rece, de-a casei. Atât de gustoasă încât s-au făcut trei. Primul pahar l-am golit în compania câtorva localnici trecuţi bine de prima tinereţe. Veneau de la câmp, îmbrăcaţi în blugi spălăciţi susţinuţi de bretele şi cămăşi în carouri.  Miroseau foarte frumos, a fâneaţă. Cam reticenţi cu mine, dar simpatici, plini de voie bună, haioşi. Au refuzat o poză de grup, pe motiv că vor apărea pe reţelele de socializare. N-am reuşit să-i conving. Au idei puţine şi fixe.

   M-am retras în grădină, unde, sub un măr, am băut următoarele două pahare cu bere. Timpul se comprimase. Eram împreună cu mine. Gânduri, idei, întrebări, răspunsuri, vise, sfaturi, sugestii, reproşuri, câte şi mai câte. Toate au pornit ca o … rupere de nori.

   O picătură de ploaie m-a reanimat. Ploua cu dragoste.

 

Inca nu stiu …

   Vacanta, concediu? Nici vorba. Telefonul s-a transformat intr-o goarna, spargandu-mi timpanul. La 7 .00 am sarit din pat, gata, gata sa-l rog pe tata sa-mi calce camasa in carouri, „stii tu; aia care-mi place mult”. Sezand pe marginea saltelei, roteam privirea prin camera, mai degraba salon, si nu prea intelegeam … O fanta de lumina slaba viola obscuritatea incaperii, strecurandu-se printre draperiile sifonate. Cateva frisoane au fost suficiente, revigorante. Sprijineam pervazul privind cu ochii cat cepele plafonul norilor cenusii, vestitori ai unei zile „minunate”. Patul ma imbia, dar stiam ca voi avea soarta cainelui. Trebuia sa ma urnesc, indiferent de starea vremii.

    Cu harta sub brat paseam spre sala de mese. N-a fost greu sa gasesc loc. Incaperea pustie sugera prezenta unui singur oaspete, micul dejun era pregatit pentru o singura persoana: o farurie, un pahar, o cana, doua felii de sunca, cred, doua chifle, o bagheta cu graham, dulceata de … cine stie?, putin unt, branza topita, cascaval, miere, ceai si suc de portocale. Si tacamuri. Un discret bon appetit mi-a mangaiat urechea, venit dinspre bucatarie.

    Savuram ceaiul cald, putin dulce, consultand harta. Ce zi! Imediat dupa start urma pasul Alp, 1099 m.Vazand harta, domnul de la bar nu s-a putut abtine, ocupand scaunul alaturat mie. „Incotro?”.” Spre Graz, via Alp”. O grimasa si un dezacord total din parte dansului. Intr-un final m-a convins ca trecatoarea e criminala, sfatuindu-ma sa aleg ruta mai usoara, chiar daca mai lunga, prin Bruck a.d. Mur.  Mai mult, m-a asigurat ca, in ciuda relativului plat al reliefului, peisajul este mai frumos decat cel prin trecatoare. „Tipu-i sarit, dar totusi, de-al casei. N-are motive sa spuna tampenii”. Ce sa fac?

    Auf wiedersehen, si pornesc imbracat cu toate hainele. Rece, umiditate. La intersectie m-am oprit cateva momente pentru a da cu banul: inainte spre Bruck sau prin munti? Tot timpul, drept inainte! Dar de multe ori am luat decizii … nu prea bune. Acum ce va fi? Imediat a inceput ploaia. Un mic chiosc, o statie de autobuz,  mi-a oferit adapost. Un tanar cuplu impingea un carucior, iar pe sosea doar doua masini. Atat mi-a fost dat sa vad timp de un sfert de ora, cat a plouat. Pustiu!


     Zecile de kilometri pana la Graz m-au facut sa ignor picaturile razlete, asa ca am incalecat, dar nu inainte de a „incalta ” doua pungi pentru gunoi. Trebuia sa protejez cumva incaltarile, si implicit sa-mi pastrez picioarele uscate. Ce caraghios, dar practic!

    Cei 55 km pana la Bruk au fost relaxanti, intr-o foarte lina coborare, acompaniat de cursul molcom al raului Murz. In ciuda falsului plat, mi-au trebuit patru ore presarate cu trei pauze, de ploaie. A doua a fost si cea de masa. Singurul magazin deschis a fost intr-o benzinarie, uitata de lume, la marginea unui catun. Trei chifle pline cu de toate au fost suficiente pentru un pranz, pot spune copios, in ciuda pretului. O mica avere in raport cu calitatea. Asta e, doar e duminca, iar pe aici lumea se cam respecta. Grilaje si obloane peste toate buticurile. Doar liniste, relaxare si … un om , liber? Dizer Ola!

…

    La confluenta raurilor Murz si Mur se afla cochetul Bruck, cu a sa piata centrala strajuita de cladiri multicolore. Privind spre stanga, pentru o fractiune de secunda m-am reintors la Venetia. Kornmesserhaus, caracteristica goticului venetian, se detasa de restul cladirilor, elegante, frumos pastelate. O adiere mi-a daruit un voal fin de apa,  probabil venerabila fantana de alaturi, sec. XVII, s-a simtit ignorata.

    Nu-mi permit sederi indelungate, fiind doar la jumatatea zilei. Destul de dificil a fost sa ies din oras, stradutele intortochiate dandu-mi de furca. Ma bufneste rasul, dar am avut nevoie de ajutorul a cinci persoane pentru a fi indrumat  spre iesirea catre Graz. A meritat circul. Greu de imaginat, dar prin aceast colt de lume, biciclistilor li se acorda un minim de atentie. Nu numai lor, in general … tuturor. Pana in capitala Stiriei, pedalam aproximativ 50 km pe o radweg (pista de biciclete), Murradweg. De necrezut! O limba de asfalt putin mai ingusta decat o banda destinata autoturismelor, doar pentru biciclete, amenajata fara cusur, intr-un cadru natural pe masura:

     O noua aversa de ploaie, nu mai stiu a cata, mi-a intrerupt inaintarea. Oricum, bun prilej pentru o mica gustare: o ciocolata si trei mere. Savurand potoalele ma tot gandeam cat de greu trebuie sa le fie localnicilor. „Cum ajungem de la Bruck la Graz?” Pai nu au multe solutii, doar cinci:  cu autoturismul pe soseaua nationala sau autostrada, cu o ambarctiune pe cursul raului, cu bicicleta pe radweg, sau cu trenul. Fericiti cei care nu-si pun intrebari!

     La intrarea in Graz au disparut indicatoarele. M-am „inecat” la mal. Norocul meu a fost un roman stabilit din 90 in Austria, acesta luminandu-mi calea. Cu chiu, cu vai, gasesc Altstadt-ul.

    Orasul e incantator. In centrul vechi m-a intampinat triunghiulara Hauptplatz, in mijlocul careia se afla statuia unchiului imparatului Franz Joseph, Johann, arhiducele care a contribuit la modernizarea asezarii. In fata sa, rathaus, o cladire neorenascentista din sec XIX. In stanga vad si cea mai mare statie de tramvai. E imensa! Piata e un adevarat furnicar, bun loc de plecare pe strazile intesate de magazine, care se pierd printre cladirile frumos colorate. Inima orasului e strajuita de Schlossberg-ul aflat pe dealul care domina orasul.

     

    Incantator! Dar pana am incercat un bancomat. Cardul nu merge! O fi de vina ATM-ul, e stricat. Un nou bancomat si aceeasi problema.  In buzunar doar 17 euro. Ce fac? Poate nu pot extrage numerar, dar sigur va functiona la vreun motel.

    Ceasul batea 20.00. Imi faceam curaj, la o bere. Band-o pe treptele de la baza statuii, a aparut Heinz, un austriac de aproximativ 40 ani. Biciclist si el, nu a durat prea mult sa aflu ca ne-a vizitat tara, evident pe bicicleta. De fapt, vazuse  din sa mai multe tari europene. Asa o fi?! P0vestindu-i patania, s-a oferit sa ma conduca spre doua moteluri, low cost, ceva studentesc, asa … pentru calatori. Danke, te urmez! Un stabiliment oferea cazare incepand cu 60 euro (chiar ieftin), iar al doilea era plin. Urma sa-l intreb unde-i gara, dar mi-a luat-o inainte si, dupa ce a dat un telefon, m-a invitat sa dorm in apartamentul sau. Asta da „ospitalitate” nemteasca. Mi-au trebuit cateva momente sa-mi revin din surpriza. Oricum, riscurile erau de partea amandurora, necunoscandu-ne. Nu era nici timpul si nici locul suspiciunilor. Eu eram romanul  invitat in casa austriacului!  Se pare ca nu suntem toti tratati la fel de urat peste hotare.

    In drum spre casa, Gregoar din Moldova (asa s-a prezentat), m-a rugat sa-i salut pe romani, oferindu-mi o doza de bere in schimb. Numai bine! In balconul apartamentului am savurat berea primita-n dar, sfatuit fiind de Heinz sa modific putin traseul de maine. Urma etapa maraton a voiajului, fiind si deluroasa, cu o culme pe la vreo 1200 m. Asigurarile primite in legatura cu monotonia primilor 40 km ai zilei, coroborat cu dificultatea urmatorilor,  m-au pus serios pe ganduri. Ma asteptau doua ascensiuni dificile. Pasul Pack, 1169 m si trecatoarea Griffen, 708 m, ultima parte a acesteia cu o panta de 12%-16%! Alternativa propusa de Heinz era de a parcurge cu trenul distanta pana la Koflach,  45 km, localitate situata la baza trecatorii Pack. In fapt, ne mai depinzand de cort si amplasarea sa in campinguri, sunt liber ca pasarea cerului.

    Foindu-ma, am adormit apasat de o multime de ganduri, toate concentrate intr-un singur punct. Dar nu mai conteaza.  Si totusi, se pare ca cineva, acolo Sus, ma iubeste!

    Gutten nacht!

Bergluft

    Ce vise! In fata se intindea oceanul, iar copilul care mai devreme se juca cu scoicile pe plaja fina, pornea in calatoria vietii. O ghirlanda in jurul braului, un dram de nebunie,  indragostit peste masura, s-a aventurat. Plutea drept inainte, spre acel pamant de a carei existenta nu stia.

     Emotionat cum rar mi-a fost dat sa fiu, cu stomacul cat un purice, am mijit ochii pe la 10. Vai, asa tarziu? Deja trebuia sa fiu in traseu! Colac peste pupaza, aveam de facut o alegere cumplita: plec cu sau fara cort? El si sacul de dormit cantareau 2,7 kg. Enorm, in raport cu ce urma! Dar ce sa fac, unde sa-l las? Mai mult, nici nu erau ale mele. Nu puteam lua aceasta decizie pe stomacul gol. In bucataria campingului se preparau niste sandwichuri cu un aspect jalnic, aparent necomestibile. Nu mi-a fost chiar usor, dar cu multa apa am reusit. Printre inghitituri am reusit s-o conving pe  domnisoara receptionera ca trebuie sa-mi gazduiasca sacul si cortul -„daca nu ma intorc in doua saptamani, il puteti vinde, arunca, faceti ce doriti” (scuze Gheo, dar nu aveam alternativa :)). Zece minute petrecute la masa au fost suficiente pentru ca cele cateva picaturi de ploaie sa ude prelata cortului. L-am intins, zvantat, sters, numai nu i-am cantat, doar, doar se usuca! Nu-l puteam strange ud, mai ales ca avea sa ramana impachetat mai multe zile. Intr-un tarziu, la 11.30, am pornit.

    Cateva strazi intortocheate, o privire aruncata peste umar palatului Belvedere, si am parasit orasul cotind pe drumul nr. 17 in directia Langenwang.  Primii 70 km i-am pedalat printr-un tinut nu foarte spectaculos, traversand campii fertile. Peisajul rural caracterizeaza Austria Inferioara, iar linistea vietii de aici ma indigna. Chiar si asa, e fermecator. Poate si din cauza fobiei austriecilor pentru ordine, curatenie si disciplina. Totul parea nou, imaculat.

 

 

 

    Rulam printre lanuri de cereale, imbatat de mirosul prospetimii. Parca prea relaxat, e drept, si datorita traficului, inghiteam asfaltul pe fundalul oferit de suieratul rotilor. Dar toate acestea au un pret, iar scadenta a sosit.  Linia orizontului nu mai era paralela cu solul, devenise sinusoidala. Inganfat, bateam la portile Semmeringului.  Trecatoarea face legatura intre Austria Inferioara si Stiria. Cat de greu poate fi? Inainte! Cu o altitudine pana-n 1.000 m, sub Predeal sau Bran, parea in alta liga. Da, dar la fata locului m-a intampinat Golgota. In cativa kilometri panta a urcat de la 457 m la 995 m, cu doar trei serpentine! Foloseam intreaga latime a soselei, ca doar nu era sa imping bicicleta. Imi ardeau gambele. Prea incordat in lupta cu muntele, n-am observat la timp pentru a o putea surprinde  intr-o poza, caprioara care mi-a aruncat o privire mirata, apoi a zbughit-o printre casele satenilor. Asa ceva! Doar peisajele reuseau sa-mi forteze un suras, rostogolindu-se cu repeziciune, indiferent de directia in care priveam.

 

 

    Sleit, fara vlaga, savuram o mica gustare: un baton cu ciocolata si un mar, ca desert. Eram in varful primului pas. Cat de greu a fost! Dar simteam un sentiment inaltator. Eram aproape de locul in care aruncasem prima ancora. Urmau alte zece zile cu cel putin o urcare similara. Voi reusi! Se ingana ziua cu noaptea, era timpul sa ma urnesc. Nu mai zic de temperatura scazuta.


    Coborarea a fost fantastica! Doar cateva masini m-au indemnat la prudenta. Toata soseaua, cu virajele ei largi, imi apartinea. Viteza mare si vant foarte rece, taios! Cel mai mult resimteau degetele, lipite de manetele reci ale franelor.

    Ora tarzie si vremea ostila m-au facut sa fiu macar azi intelept. Pacat, dar nu puteam termina ziua asa cum imi propusesem.   Am tras pe dreapta cu vreo 10 km  mai devreme, in cocheta statiune Spital am Semmering. Zimmer frey  am gasit destul de usor, dar foarte greu mi-a fost sa comunic cu gazda. Vorbea cinci limbi: germana, italiana, maghiara, slovena si… inca una, dar nicio o iota engleza! Negociam pretul facand „picturi murale”, neavand altceva la indemana. Efortul a meritat, obtinand o reducere substantiala fata de pretul avansat initial, incluzand si micul dejun, fruhtuch-ul.

    Am tras cortina, dar nu inainte de a consemna impresiile si cele mai importante momente ale zilei, savurand o blonda, din partea casei. V-ati  prins, nu? Era … o bere 🙂

    Pe maine!

Imperial

   Iesind din cort in aerul proaspat al diminetii, care incepuse sa se incalzeasca, m-am trezit dezmierdat de razele unui soare cald si zambitor, iar pentru o fractiune de secunda parea ca am dormit imbratisat de … Rai. In timp ce savuram ultimile provizii autohtone la un mic dejun campenesc, gandul imi fugea in primavara lui 2008. Au trecut trei ani de cand am dedicat, pentru totdeauna, o particica din mine, acelei saptamani petrecute hoinarind in acest oras colosal. Avand la dispozitie doar o zi, cu inca trei ani adaugati zestrei deja incarcata si in compania, de data aceasta a bicicletei, va fi altfel.

    Am incalecat bicicleta si dus am fost. Imediat ce-am parasit campingul am apucat faleza Noii Dunari (un brat artificial al Dunarii) spre centrul orasului. Vantul taios imi dadea de furca batand din fata, dar in lipsa bagajului consistent, a fost o placere.


    Credeam ca briza imi va tine companie, conducandu-ma doar pe firul apei, dar nu a fost asa. Rafalele maturau tot orasul. Era o vreme minunata, numai buna de pedalat. M-am indreptat spre zona centrala  pentru a revedea Stephansdom, cel mai frumos edificiu gotic din oras, aflat in zona pietonala a Vienei. La fel de maret precum mi-l aminteam, dar putin umbrit, parca intr-o lumina obscura, datorita schelelor ce-l strajuiau. Il priveam, revazandu-l pe acel tanar care-mi parea nemuritor, dar pe care-l intalnesc schiopatand, sprijinindu-se de un toiag. Si asa, Stephanplatz era un furnicar. Gloata de turisti pestriti, adunati din toate colturile lumii, se inghesuia pentru a lua pulsul celui mai important obiectiv al Ineer Stadt. Monumentul pare vesnic, intangibil, de neclintit, dar din pacate are nevoie de restaurare.


  Am continuat periplul spre Hofburg, resedinta familiei Habsburg. Palatul este ciudat, asimetric, fara vreo intrare principala. Cu toate acestea, este impozant. Gazduieste apartamentele in care a trait si a lucrat Franz Josepf  I, monarhul cu cea mai lunga domnie din Europa (68 de ani) si cel mai iubit imparat al Austriei. Trecand pe langa grajduri, un iz m-a trimis la celebra Scoala Spaniola de Echitatie. Aici, Lipitani sunt pregatiti si antrenati pentru reprezentatii de gala, faimoase in intreaga lume, desfasurate chiar in interiorul palatului. In ciuda pretului piperat, merita. Imediat aleea m-a purtat spre cea mai mare biblioteca in stil baroc din Europa, Prunksaal. Interiorul iti taie respiratia: coloane masive din marmura, capiteluri aurite, rafturi din lemn masiv cu insertii aurite, balcoane cu sculpturi, toate decoreaza o incapere ce gazduieste 200.000 de volume legate in piele.  Pot povesti vecinelor si despre muzeul dedicat imparatesei Elisabeta (Sisi), dar la capitolul picanterii.

      Plecand dintre trasuri, piatra cubica si tot ce inseamna Hofburg, m-am transpus in prezent. Eram pe Ringstrasse. Cu toata aglomeratia, excesiv de multe automobile si autobuze, aceasta centura a centrului Vienei este strajuita de cele mai grandioase cladiri imperiale. Cateva pedale prin Museums Quartier si iata-ma intr-un loc aparte, Muzeul de Istorie a Artei. Datorita posibilitatilor materiale si a dragostei fata de arta, habsburgii au cuprins aici a patra colectie de tablouri din lume, dar si obiecte din Egiptul, Roma si Grecia Antica. Mi-am bucurat sufletul reamintindu-mi (timpul nu mi-a permis sa vizitez muzeul) compania oferita de cele cateva lucrari ale lui Peter Paul Rubens, Titian, Bellini, Tintoretto, Rafael si Caravagio. Comentarile ar fi de prisos.


     Ratacind pe Ring m-am putut bucura in voie de cateva edificii publice  pe cat de importante, pe atat de impunatoare: Parlamentul, Rathaus, Naturhistorisches, Opera de Stat si Karlskirche.  Plimbarea a fost lipsita de orice fel de griji legate de trafic. Reteaua de piste destinate biciclistilor este excelent pusa la punct. Chiar daca se circula in mare parte, sa spun pe trotuar, pistele sunt amenajate cu un minim de logica, in asa fel incat nu se intersecteaza cu tronsoanele destinate pietonilor, nefiind nevoit sa fac slalom printre acestia. La intersectii au continuitate si fluenta, neexistand borduri. Deplasarea este cursiva si lina. Chiar daca Viena nu este un etalon in ceea ce priveste deplasarea pe bicicleta, nu am intampinat probleme in trafic. Am fost putin surprins de atentia aratata biciclistilor de restul participantilor la trafic. Daca vienezii nu sunt in top, imi pot imagina infrastructura si educatia nordicilor in ceea ce priveste cultul bicicletei?

   Adierea vantului ma indruma spre Schonbrun. Spre deosebire de Hofburg, resedinta de vara a familiei Habsburg este un adevarat palat imperial, fiind grandios, impunator, simetric. Exteriorul pare banal, dar interiorul este plin de sali in stil baroc si rococo, cu adevarat fastoase.

   Palatul, desi coplesitor, nu este singura atractie, asa ca am pornit prin parcul imens spre Wagenburg, un muzeu dedicat calestilor si saniilor pe care le-au folosit descendentii familiei imperiale. Dupa acest scurt rasfat, am admirat plantele exotice din Palmenhaus, o sera plina de cactusi, locuita de soparle, mamifere din desert si pasari. Ambientul era imbatator, lipsindu-mi doar cartea. Cateva clipe de relaxare m-au trimis in lumea viselor. Atipisem. Visam lucruri frumoase cand m-a trezit zarva facuta de multimea copiilor adunati la portile celei mai vechi gradini zoologice din lume. Am trecut printr-unul din cele doua labirinturi pentru a ajunge in fata Tiergarten, locul in care cuplul imprial servea micul dejun, printre animale. Dolce vita!

   Eheee, … la drum! Mai aveam multe de vazut, dar timpul era zgarcit. Totusi, nu puteam reveni in camping pana nu revedeam Majolika House. Dar unde o gasesc? In ghid nu era. Vag, imi amintesc de locatia ei, undeva pe linia metroului, in drum spre centru. Am intuit bine. Casa e decorata cu modele florale asezate pe placi de ceramica: trandafiri roz, boboci albastri si frunze verzi. Pervazurile incarcate de modele florale sunt asemenea fetelor cu flori in cosite. Proiectata de Otto Wagner, e  unul din cele mai de seama exemple ale stilului art nouveau.  Dar … iat-o!

   Chiar daca nu sunt cel mai mare fan al magazinelor, am continuat ocolul pe Mariahilfer Strasse, principala artera  comerciala a orasului. Pentru autoturisme si biciclete e un adevarat calvar. Strada e foarte ingusta – o singura banda pe sens  –  iar biciclistilor le este destinata o fasie lata de cativa centimetri, lipita de bordura. Fiind biciclist bucurestean cu state vechi, nu mi-a fost foarte greu sa ignor regulile elementare de circulatie. Altfel, eram si acum acolo.  Cu toate acestea, bulevardul are farmecul lui. Fiind dedicata pietonilor si in special cumparatorilor, artera este ticsita de magazine, cafenele, restaurante, saloane pentru inghetata si cinematografe.

   Pana „acasa” aveam de pedalat 13 km, iar ora destul de tarzie, coroborata cu norii amenintatori, m-au facut sa schimb angrenajul. Am pornit ca din tun spre Neue Donau, campingul de la periferia capitalei. Am strabatut padurea de castani din imensul Prater in cateva clipe. Ajuns la mal, a inceput ploaia. Eram destul de expus, asa ca am oprit la o terasa. A ploat exact cat sa golesc un pahar cu bere. Apropo, buna berea, facuta in casa. Mai departe, la fel ca dimineata, vantul tinea mortis sa-si apere teritoriul, canalul Dunarii, motiv pentru care n-a avut mila, fiind cat se poate de taios. Ii zambeam.

   In cort fiind, imi amintesc chipul cetateanului italian intalnit in gara din Budapesta. Cicloturist si el, tocmai terminase o tura de 5 zile de-a lungul Dunarii. Ce palid era!

   Ganduri peste ganduri. Voi putea termina Turul? Eu cum voi fi peste doua saptamani? Oare Heinrich Schliemann avea dreptate spunand ca „a te fi nascut fara ambitie este echivalent cu a te fi nascut fara un brat sau fara un picior”?

   Evient, fosnetul copacilor aplecati in fata regelui vant nu m-au lasat sa adorm prea repede. Un bun prilej sa-mi indrept sufletul spre casa, cei dragi, amintiri … Eram doar cu mine.

Drumul

   Priveam ploaia cu ale ei picaturi de argint si ma gandeam la anii copilariei,  cand eram la fel de mic, „salbatic” si liber. Imi imaginam, ca-n adolescenta, drumul intre Codlea si malul portughez al Atlanticului. O utopie. Asta, pana in urma cu vreo cateva luni, cand, pe undeva prin P-ta Alexandru Lahovari, la un pahar de vin, aduc in discutie o calatorie cu bicicleta, nu de talia celei la care visam, dar prin Austria. Cateva incurajari din parte prietenilor, mai mult din politete cred, si seara s-a sfarsit.

   Din acel moment m-am virusat, boala grea. Antidotu`? Turul Austriei. Convalescenta a durat trei luni, iar prima pilula a fost harta tarii valsului. Pe rand, au urmat ghidurile turistice, proiectul, cererile de sponsorizare, cate si mai cate. Luni de zile in care am trecut de la extaz la agonie si vice versa. Ma rezum doar la atat. Imaginatia e si ea un dar, asa ca bucurati-va…

   Iata-ma in Gara de Nord! Langa ultimul vagon o doamna, pe care o mai vasuzem, dar nu stiu unde, chicotea cu „nasu`”. Vazundu-ma, a devenit serioasa si m-a abordat. Ciudate gusturi, imi zic, dar m-am linistit repede. Era doamna de la CFR care-mi eliberase biletul de calatorie cu doua saptamani in urma. Surpriza! M-a asteptat cu doua suplimente, prin care mi-a modificat ruta Bucuresti-Viena si retur. Initial, biletul a fost emis pe traseul Bucuresti-Brasov-Sighisoara-Arad-Curtici…Viena, iar eu urma sa ma car, impleticindu-ma pe treptele rapidului al carui nume nu-l stiu a scrie, pe traseul Bucuresti-Brasov-Sf. Gheorghe-M. Ciuc-Cluj-Oradea-Episcopia Bihorului…Viena. Gestul m-a lasat per-plex. Nici macar contravaloare suplimentelor nu m-a lasat sa o achit „E greseala mea, scuzati-ma. Va doresc calatorie placuta!”. Nasul ma privea lung, probabil era invidios 🙂 Oare ce s-ar fi intamplat daca plecam pe ruta pentru care nu aveam bilet?

   Si trenul s-a asternut la drum. M-am inteles cu conductorul pentru a transporta bicicleta pana la Brasov, vagoanele nefiind prevazute cu rastel. Cam mare tariful, probabil din cauza atentiei primite din parte camaradei sale,  mai devreme. Cu vehiculul priponit intre vagoane si blocand intrarea in toaleta, incurcam tot traficul. Sa fie sanatosi! In afara eternelor scuze adresate calatorilor, amintesc vaicarelile unui domn, proaspat disponibilizat, in conditiile in care era cel mai bun angajat dintre toti muncitorii patronului; trei.

   In orasul de sub Tampa am ajuns la cateva minute dupa miezul noptii. Legatura cu Budapesta era peste vreo doua ore, la 01.50. Ma gandeam sa umblu pe strazi, numai in gara sa nu stau. Doua becuri albe luminau peroanele sinistre, un chiosc cu geamuri sparte si cateva persoane dubioase ratacind printre sine, cam acesasta era tabloul unei gari, pe care mi-o aminteam plina, indiferent de ora – un furnicar.

  Mi-a revenit culoarea in obraji cand mi-am intalnit parintii, veniti pentru a-mi tine de urat. Evident, n-au venit cu mana goala, ci cu doua pungi mari, mari pline cu merinde pentru drum: sandwichuri, fructe, biscuiti, prajiturele, ciocolata, apita, aaaa … si o bere.  Minunati!

  Sigur, a venit si momentul despartirii … si usa trenului s-a inchis. Bicicleta dezechipata si-a gasit loc, atarnand in rastel. Am adormit imediat dupa ce mi-am amenajat culcusul intr-un compartiment, trenul nefiind aglomerat.  O pleoapa ridicata la Toplita, probabil pentru a vedea gara in care coborasem de multe ori in vremea copilariei. Cu geamul putin „crapat”, nasul mi-a cam inghetat. Eram totusi in depresiunea Harghitei, polul frigului din Romania. Oricum, le-am urat minden jot (toate cele bune) catorva localnici, aici fiind rudele din partea mamei.

   Dar ce-am tresarit cand m-a trezit o domnisoara, cred, si al ei Canis! Dorea o companie placuta, pana la Oradea. Proasta alegere; chiar pe mine? Il preferam pe mos Ene. Am dormit pana la granita maghiara, cu foarte mici intreruperi. S-au cam indoit vamesii de ceea ce vreau sa fac, dar mi-au urat de bine.  Pana in capitala ungara doar pusta. De subliniat totusi, calitatea infrastructurii feroviare. Imaginati-va motaitul intr-un tren, pe fondul unui suierat placut, fara zdranganituri si trosnete. Socul cel mare l-am avut cand am trecut in Austria. Si mai si!

  La 16.20 am coborat la Kelety Pu, cea mai importanta statie feroviara din Ungaria. O bijuterie arhitecturala! Credeam ca in afara garii se circula cu trasuri si tramvaie trase de cai. Doar aspectul trenurilor te readucea la realitatea secolului vitezei, occidentale.

    Legatura cu Viena nu s-a putu face conform socotelii din targ. Trenul pe care speram sa-l prind (in imagine) era un Eurojet austriac, fratiorul TGV-ului francez. Se deplaseaza cu 200 km/h, facand vreo trei ore pana la Viena. Nici un succes sa-mi urc bicicleta in el. „For you sir, are other trains”. L-am implorat pe „nas”, dar nimic. Cum ajung la Viena? Prividu-l cum pleaca, odata cu el si norocul, imi imaginam aparenta relaxare oferita de o tigara. Doream si eu una. N-aveam timp de tampenii.

    La 17.38  porneam spre Gyor, intr-un regional, impreuna cu totii navetistii din Ungaria. Garnitura era plina ochi. Eram exact cireasa de pe tort. Stateam ba pe stanga, ba pe dreapta culoarului de acces. Frecusuri, injuraturi, mormaieli, toate in repertoriul unguresc. Oameni pestriti, din toate domeniile de activitate, nu prea veseli, mai degraba iritati dupa munca asidua. Cred ca le lipsea doar simtul umorului, in rest le aveau pe toate: grimase, frunti incretite, fete palide, iar pe chipurile ridate se puteau citi toate grijile si framantarile cotidiene.  

   Am strabatut jumatatea distantei dintre Budapesta si Viena intr-o ora si ceva. Cea mai incordata ora pe care am trait-o! In gara celui mai important oras din nord-vestul Ungariei s-au mai scurs 15 min. asteptand al patrulea tren in decurs de o zi. Asigurarile primite, in maghiara, din partea conductoarei erau imbucuratoare. Mergeam la VIena! Numai ca a omis sau nu (ne-am inteles din maini) sa-mi spuna ca voi ajunge la Viena din doua bucati. Acest tren avea capatul de linie la Bruck a.d. Leitha, imediat dupa granita austriaca. Pentru a fi sigur, am apelat la translator. Da, mama. Mi-a dat informatiile necesare pe care i le-a transmis telefonic „nasica”. Va imaginati circul? Totusi, de la Bruk mai sunt aproximativ 50 km pana la Viena. Negam ceea ce mi se intampla. Urma al cincelea tren. Eram incalzit dupa atata antrenament, asa ca piciorul pus pe treapta peronului vienez la 22.30 nu mi-a trezit vreo revelatie. Dupa 27 ore de drum capiasem, dar acesta era inceputul!

  Cautam campingul in carul cu fan la o ora la care fosta capitala imperiala parea pustiita. Harta gasita in receptia unui hotel – nu m-au cazat motivand lipsa spatiului pentru depozitarea bicicletei! – mi-a prelungit agonia. Era 00.00 si nu mai puteam, cedam. Trebuia sa ma intind, chiar si cu capul pe o bordura. Ca tacamul sa fie cmplet, si-a facut aparitia un echipaj de politie. Dar am avut noroc.  M-au condus pe cateva strazi pustii, prin care suieratul vantului iti amintea de pasarile lui Hitchoock, dar ma indreptam spre campingul mult dorit, spre un pat. Eram dispus sa platesc oricat pentru o camera de orice fel. Lumina obscura de la poarta prevestea inevitabilul. O coala de A4 trona pe intrare, intampinand turistii cu un calduros bun venit, in patru limbi, dar cu o mentiune: „in cazul in care ajungeti dupa inchiderea receptiei, va rugam sa alegeti o parcela pe care sa va instalati, iar plata o veti efectua dimineata”. N-am repetat nicio injuratura timp de cinci minute. Tot ce-mi mai lipsea era sa instalez cortul. Preferam dormitul in sac sub cerul liber, dar vremea nu m-a lasat. Asemenea vant nu prea vazusem, iar temperatura rezona cu luna octombrie. Am priponit cumva cortul, pe la 01.30, neavand cu ce sa infig pironii. N-am inchis un ochi toata noaptea. Cumplit!    

   Noapte buna … voua!

  

Cicloturism in ritm de vals, partea a II-a

          9.Dupa o saptamana de pedalat, pe 9 iulie, e prima zi de pauza, prilej de a vizita capitala Tirolului, cel mai mare oras din vestul Austriei. Innsbruck-ul este inconjurat de varfuri montane inalte: Nordkette (Hafelekar, 2334m) la nord, Patscherkofel (2246m) si Serles (2403m) la sud. Orasul a fost de doua ori gazda Jocurilor Olimpice de Iarna – in 1964 si in 1976. Nu multe orase din lume s-au bucurat de privilegiul de a gazdui de doua ori Jocurile Olimpice.

          Centrul orasului este o combinatie intre gotic si baroc. Cele mai multe atractii sunt concentrate in orasul vechi, Altstadt: Acoperisul de Aur, Domchirche, Hofburg, Hofkirche si Volskunsmuseum (Muzeul Tirolez de Folclor). De asemenea, tot in orasul vechi se intinde Maria Theresien Strasse, cea mai importanta artera comerciala a orasului.

          La 6 km in afara Altstadt-ului, se afla Schloss Ambras, resedinta lui Ferdinand al II-lea, unde turistii isi pot face o imagine asupra vietii la curte din sec. XVI. Pentru turistii pasionati de sporturi de iarna, la sud de centrul orasului, se poate vizita celebra trambulina de sarituri cu schiurile,  Bergisel. Aici are loc a III-a etapa a Turneului celor 4 Trambuline, competitie care se desfasoara anual, la cumpana dintre ani. Platforma panoramica din varf ofera o perspective de 3600 asupra lumii montane tirolieze.

 

          Imprejurimile orasului sunt extreme de atragatoare pentu toata gama de turisti. Pentru activitati in aer liber se recomanda Seefeld si Stubaier. Pentru pasionatii de istorie, oraselele Stams si Hall sunt adevarate perle gotice. Pentru extravaganti este recomandat orasul Schwaz cu un Altstadt minunat care s-a dezvoltat datorita extragerii argintului.

           10.Dupa odihna urmeaza etapa a VIII-a intre Innsbruck si Kitzbuhel, 94 km. Pana pe malul lacului Archensee, traseul urmeaza ruta parcursa in urma cu doua zile. Inainte de destinatia finala a etapei, ajung la  Worgl, un oras micut, pitoresc, dar un foarte important nod rutier si feroviar al Austriei, aflat aproape de granita cu Germania. Peisajul alpin ma va acompania pana la Kitzbuhel, o meca a schiorilor. In aceasta statiune cosmopolita si ultramoderna se desfasoara anual ,incepand cu 1931, concursul de coborare cel mai astepta din cadrul Cupei Mondiale de schi alpin.

          Localitatea pare desprinsa din poveste, avand o arhitectura cu un pronuntat caracter gotic, iar casele sunt asezate pe fundalul unor pajisti alpine. In ciuda faptului ca statiunea atrage in continuare clienti foarte bogati (staruri de cinema, personalitati din lumnea sportului si showbizului, oameni de afaceri), si-a pastrat aerul linistit. Centrul orasului este concentrat in doua piete, Vorderstadt si Hinterstadt. In ambele existand case medievale. Intre ele se afla Katharinenkirche, monument in memoria celor cazuti in timpul celor doua conflagratii mondiale.

          La 2 km de centrul localitatii, la umbra vafului Kitzbuheler Horn (1996 m) voi incheia etapa in campingul Schwarzsee, pe malul lacului cu acelasi nume.

           11.Pe 11 iulie pornesc spre Salzburg pe un traseu lung de 111 km, intre Kitzbuhel si Goling. Nu dupa mult timp de la plecare, trecatoarea Pas Griesen (967 m) va marca trecerea in landul Salzburg.

          Regiunea ofera o minunata combinatie de atmosfera urbana si zona alpina, capitala, minunat oras baroc, constituind principala destinatie. In sudul landului o importanta foarte mare o au sporturile de iarna. Vara insa, oraselele servesc sutelor de mii de turisti ca puncte de plecare in labirintul de trasee montane, cel mai important loc fiind Parcul National Hohe Tauern. La fel ca vecinul Tirol, Salzburgul este in oferta celor mai multe agentii de turism, iar foarte multe carti postale din Austria sunt imprimate cu poze din peisajul idilic de aici.

          Ca si in zilele anterioare peisajul este coplesitor, soseaua fiind incadrata de maretii Alpi. La fel ca-n Innsbruck, localitatea Bischofshofen organizeaza ultima etapa a Turneului celor 4 Trambuline.

          Ziua se incheia la 27 km de Salzburg, campingul Aqua Salza din localitatea Golling.

           12.Pentru 12 iulie am de pedalat doar 41 km intre Golling si Seekirchen, dar de vizitat superbul oras al lui Mozart, Salzburg.

          Orasul are cea mai puternica influenta italiana de la nord de Alpi. Pentru multi, Salzburg reprezinta chintesenta Austriei, aici regasindu-se cele mai frumoase cladiri in stil baroc din tara, peisaje minunate dar si avantajul unei traditii musicale. Aici s-a nascut Wolfgang Amadeus Mozart, cel mai renumit fiu al orasului. In numele compozitorului se desfasuara anual Festivalul de la Salzburg, o manifestare de renume mondial, in cadrul careia au loc spectacole de muzica clasica si teatru.

          Capitala landului este trepidanta tot anul si nu se poate vorbi de o perioada buna pentru a-l vizita. Raul Salzach imparte orasul in doua. Centrul sau este format din cladiri arhiepiscopale dominate de castelul Hohensalzburg. Majoritate atractiilor turistice se afla in aceasta zona: casa in care s-a nascut Mozart, Salzburg Museum, turnul cenusiu Rezidenz Neugebaude, Domkirche, Franziskanerkirche, Rupertinum, Schloss Mirabell si Mirabellgarten, Naturkundemuseum si multe altele. Si imprejurimile Salzburgului ofera atractii cum ar fi: Schloss Hellbrunn, Volksmuseum si muntele Untersberg la o altitudine de 1995 m.

          Peste o zi petrecuta in acorduri si ritm de vals, voi trage cortina in campingul  Fenninger Spitz, pe malul lacului Wallersee, la 14 km nord deSalzburg.

           13.Pentru a XIII-a zi traseul insumeaza 111 km intre Salzburg si Linz, capitala Austiriei Superioare. Cea mai mare parte a zilei voi urma soseaua nr. 1 de-a lungul raurilor Ager si Traun.

          Imediat dupa start, peisajul alpin cu care am calatorit in ultimele zile ramane in urma, luandu-i locul cel format din zone agricole. Austriecii considera Austria Superioara ca fiind o zona rurala, majoritatea turistilor preferand sudul landului, zona Slazkammergut, unde sunt numeroase lacuri. Foarte multi turisti viziteaza si parcul Parcul National Kalkalpen, aici fiind gazduita cea mai mare zona forestiera din Austria, protejata prin lege.

          Un punct important al zilei in reprezinta orasul Wels, cu un centru istoric deosebit de frumos si cu impresionante vestigii romane. Cel mai atragator punct este Stadtplatz, o piata lunga inchisa la un capat de poarta Ledererturn.

          Orasul de destinatie, Linz, este al treilea ca marime din Austria. Desi nu este o destinatie turistica, fiind un oras industrial, Linz are un Altsadt minunat, traversat de Dunare, si unul dintre cele mai inovative muzee din Europa, Ars Electronica. In ciuda faptului ca se afla in umbra mult mai preferatelor de turisti Viena si Salzburg, orasul a fost declarat Capitala Europeana a Culturii in 2009. In piata Hauptplatz, considerate printre cele mai frumoase din Austria, sunt cladiri inalte, zugravite in colori pastelate, si o coloana a Sfintei Treimi realizata din marmura. Cele doua turnuri ale Alter Dom sunt foarte fotografiate de turisti. De notorietate se bucura si Stadtpfarrkirche deoarece in interior, sub o piatra funerara, se afla inima imparatului Fredrich III. De aici, pentru a se ajungela Schloss, trebuie traversate cele mai pitoresti stradute ale orasului, aglomerate de foarte multi turisti. Castelul, cu aspect de fortareata, a fost construit dupa ce Matei Corvin a ocupat cea mai mare parte a estului Austriei.

          Camparea se va face in campingul Pleschingersee, pe malul Dunarii, fluviu al carui curs il voi urma pana la destinatia finala, Viena, in urmatoarele doua zile.

           14.Linz – Schonbuhel, 96 km. In aceasta zi voi urma cel mai celebru traseu din Europa amenajat pentru biciclete. E vorba de traseul care porneste din Passau, Germania, strabate Austria pe intreg parcursul Dunarii, si se termina in capitala Slovaciei, Bratislava.

           Ciclistii din intreaga lume vin cu zecile de mii pentru a se bucura de infrastructura oferita de acest traseu lung de 365 km. Este foarte bine semnalizat, gradul de dificultate este scazut, iar din acest motiv toate categoriile de ciclisti se pot bucura de zonele extreme de pitoresti prin care trece traseul.

          Primul obiectiv al zile il reprezinta satul Mauthausen, renumit pentru lagarul de concentrare KZ Mauthausen, cel mai important din Austria. Teoretic lagarul era unul de munca nu de exterminare. Din cei 200.000 de prizoneiri trecuti prin lagar, jumatate au murit.

          La mica distanta de sat, la confluenta dintre Enns si Dunare, se afla frumosul oras fortificat Enns. In hauptplatz sunt o gramada de case, in stil baroc, vopsite in culori multicolore. O priveliste minunata se deruleaza din turnul Stadtturn inalt de 60 m. Multe desoperiri arheologite sunt prezentate in muzeul Lauriacum si in St Laurenz Basilika.

          La Melk voi vizita cea mai importanta manastire baroca din Austria (foto).

 

          Situata pe o stanca de granit, undeva deasupra Dunarii, abatia domina peisajul. Orasul aduna anual peste jumatate de million de turisti care vin pentru a admira decoratiunile baroce realizate in secolul XVIII.

          Noaptea o voi petrece in campingul Sumpfer din satul Schonbuhel.

           15. Ultima zi a turului Austriei, 15 iulie va insuma 115 km, intre Schonbuhel si Viena. Continui traseul Dunarii, cel mai frumos si pitoresc tronson, cunoscut sub denumirea de Wachau. Dealurile incarcate de vita-de-vie se rostogolesc in Dunare. Cei 40 de km ai Wacha-ului sunt cei mai vizitati din intreaga Austrie Inferioara.

          Urmeaza orasul Krems an der Donau. Localitatea constituie un port important la Dunare, iar infiintarea universitatii pentru studii aprofundate si a unui centru pentru arte a adus cultura tinerilor, element esential intr-un oras prosper si linistit. Cea mai importanta strada a orasului, Landstrasse, este o artera comerciala foarte aglomerata, pietonala si plina de cladiri vechi. Cladirea primariei, Rathaus, este foarte frumoasa construita in sec XVI. Cea mai mare piata din oras este dominata de Pfarrkirche, o biserica romanica. La 10 km de Krems, intr-un parc englezesc, se afla Schloss Grafeneg, un castel in stil neogotic, o adevarata fantezie.

          In continuare traseul serpuieste pe malul fluviului printre satele impanzite de turistii care pedaleaza pe celebrul traseu dunarean.

          Dupa doua saptamani petrecute in saua bicicletei, 1259 km pedalati pe drumuri incantatoare, periplul se incheie in campingul Neue Donau, la Viena, lacul din care am pornit pe 1 iulie.

 

Cicloturism in ritm de vals, partea I

          Acest proiect se doreste a fi o incursiune de aproximativ doua saptamani pe meleagurile austriece, cu bicicleta.

         Cicloturismul este o activitate turistica, un mod de recreere, dar si un sport. Pe langa beneficiile aduse mediul inconjurator, aceasta activitate ofera avantaje cum ar fi: un stil de viata sanatos, costuri ale expeditiei mult reduse, perspective admirabile asupra peisajului comparativ cu celelalte mijloace de transport care folosesc carburanti si, nu in ultimul rand ,combinarea perfecta dintre sport si relaxare.

          Austria este situata in centrul Europei, intinzandu-se de-a lungul a 700 km, de pe malul lacului Baden, in vest, pana la Campia Ungara, in est. Tara, fara iesire la mare, cu o suprafata de 83.858 km2 este impartita in noua regiuni numite landuri, iar populatia  este de 8,2 milioane locuitori. Este o tara muntoasa, circa trei sferturi din suprafata teritoriului fiind ocoperita de aceasta forma de relief, altitudinea medie fiind de 910 m deasupra nivelului marii.

 

          Prin prisma asezarii geografice si a reliefului spectaculos, Austria este vizitata anual de aproximativ 18 milioane de turisti dornici sa descopere frumusetile acestei tari: renumitii Alpi a caror inaltime depaseste adesea 3.000 m, frumoasele orase, superbele sate de munte, lacurile, muzeele, caii lipitani, zonele de sport, etc.. Majoritatea covarsitoare a turistilor se deplaseaza prin Austria cu autoturismul, motocicleta, autobuzul, trenul si avionul. Suprafata relativ mica a teritoriului austriac, coroborat cu multitudinea destinatiilor turistice, permit parcurgerea distantelor si cu bicicleta.

           Calatoria va fi efectuata de Alexandru Alupei – membru al clubului montan High Trek Targoviste – ciclist amator, impatimit al sportului in general, cu experienta in cicloturism si outdoor. Cele mai insemnate ture cicilstice: manastirile din Bucovina si judetele Brasov, Covasna, Harghita.

           Obiectivul calatoriei este acela de a plimba tricolorul romanesc pe ghidonul bicicletei, promovand o activitate de mare perspectiva – viitorul drumetiilor turistice – ca alternativa la turismul conventional, printr-una dintre cele mai frecventate destinatii turistice ale Europei.         

           Plecarea va avea loc in ultima zi a lunii iunie, din Brasov. Distanta dintre Brasov si Viena, 1.000 km, va fi parcursa cu trenul, tranzitand Ungaria.

           Itinerariul propriu-zis va insuma 1.259 km care vor fi pedalati in 15 zile, camparea facandu-se la cort. Traseul va porni din Viena si va trece prin cele mai importante orase ale Austriei: Graz, Klagenfurt, Innsbruck, Salzburg si Linz.

          1.Pe 1 iulie voi vizita capitala Austriei. Viena este un oras construit pentru a fi capitala a Imperiului Habsburgic. O mare atractie a orasului este Kunthistorisches Museum, una dintre cele mai mari colectii de arta din lume. De asemenea, Stephansdom, cel mai impresionant edificiu gotic din oras, se afla in zona pietonala care formeaza labirintul de starzi Inner Stadt. In sud-vestul zonei se regaseste palatal Hofburg, fostul palat imperial si resedinta familiei Habsburg. In prezent, palatul gazduieste numeroase muzee. In drum spre Palatul Schonbrunn, nu trebuie ratat renumitul parc de distractii vienez din cartierul Prater. Fosta resedinta de vara a familiei Habsburg, Palatul Schonbrunn (foto), este o adevarata capodopera a stilului rococo, un loc care trebuie vizitat chiar si pentru frumoasele sale gradini.

 

          2.In prima zi de pedalat, 2 iulie, voi parcurge 108 km intre Viena si Langenwang, un mic orasel din landul Stiria.

          Las Viena in urma si pornesc spre sud, traversand Austria Inferioara, cel mai mare si mai populat land al tarii. Peisajul rural si zona de campie caracterizeaza cea mai mare parte a acestui tinut. Pasul Semmering ,aflat la altitudinea de 995 m, marcheaza trecerea din Austria Inferioara in Stiria. La aproximativ o ora de pedalat din varful trecatorii, se afla Europa Camping din localitatea Langenwang, punctul terminus al primei zile.

          3.Cea de-a doua zi se va intinde pe 83 km intre Langenwang siGraz, capitala landului Stiria. Imediat dupa plecare, traseul atinge cel mai inalt punct al zilei, pasul Alp (1.099 m). In continuare, panala Graz, drumul urmeaza cursul raului Feistritz intr-o coborare lina.     

          Majoritatea turistilor care ajung in Stiria viziteaza in primul rand orasul Graz (sus), al doilea oras ca marime din Austria, avand o populatie de aproximativ 250 mii locuitori. Graz-ul, al carui centru este protejat de UNESCO, este asezat pe malurile raului Mur, iar majoritatea atractiilor se afla pe malul estic. Inima orasului este Hauptplatz, o piata triunghiulara, incadrata de fatade din secolelel XVII-XVIII. Spre nord, se ajunge la Stadpfarrkirche, o biserica in stil baroc, unde se poate admira Inaltarea Maicii Domnului atribuita lui Tintoretto. La mica distanta se afla Domkirche, o biserica gotica din sec. XV. Pentru o a admira panorama orasului se poate urca la Schlossberg, un deal in varful caruia se afla castelul, acesta fiind locul preferat pentru plimbare a citadinilor.

          La 6 km de centrul orasului se afla Camping Central, locul in care voi trage cortina peste a doua zi a calatoriei.

          4.Pe 4 iulie voi parasi capitala Stiriei indreptandu-ma spre Carintia, in etapa maratona a voiajului. Imediat dupa Graz, traseul ajunge in satul Pieber renumit pentru caii lipitani. Crescatoria din localitate a dat armasari pentru Scoala Spaniola de Echitatie de la Viena. In continuare, drumul urca spre trecatoarea Packsattel (1169 m), marcand granita dintre Stiria si Carintia.

            Lacurile si peisajele alpine ii fac pe majoritatea austriecilor, germanilor si italienilor sa considere aceasta provincie ca fiind una din cele mai tentante destinatii de vacanta din Europa Centrala. Pe lacurile din regiune se pot practica innotul, iachtingul, scufundari, schi nautic, windsurfing. In fiecare sat si orasel din regiune exista o zona acoperita cu iarba, la malul apei, unde se poate face plaja si se pot practica sporturi nautice. La mare cautare sunt si golful, tenisul si trekingul, numeroase terenuri si trasee sunt amenajate in zona.

          Bicicleta ma va purta prin valea raului Lavant oferind peisaje minunate cu varfurile de peste 2.000 m ale muntilor Saualpe si Koralpe. Dupa 124 km de pedalat, traversez raul Drau, afluent al Dunarii, pentru a innopta in Camping Nord din localitatea St. Kanzian, pe malul lacului Klopeiner (foto sus).

          5.A IV –a zi voi vizita cele mai importante orase ale Carintiei, Klagenfurt siVillach.

            Capitala landului, Klagenfurt, este un oras mic situat printre dealurile din sudul regiunii. Urbea nu se bucura de traditia culturala a oraselor Salzburg sau Innsbruck, dar atrage in principal pentru ca se afla foarte aproape de Worthersee, doar 3 km de centrul orasului. Lacul, considerat versiunea austriaca a Rivierei Franceze, se intinde pe 20 km, intre dealuri domoale, avand la sud Alpii Karawanken. Foarte multe personalitati, dar si oameni simplii locuiesc pe malurile lacului. Statiunile Valden si Portscharch sunt exclusiviste, neexistand in toata Carintia preturi mai mari ca aici. Pe acest lac se pot practica toate sporturile nautice, incepand cu inotul si terminand cu windsurfingul.   Lacul este foarte frumos din primavara si pana-n toamna, interval in care statiunile sunt asaltate de foarte multi turisti din intreaga lume.

            La 40 km de capitala Carintiei, intr-o zona de campie la confluenta raurilor Drau si Gail, cu lantul muntos Karawanken Alpen la sud, se regaseste orasul Villach. Ca in cazul Klagenfurtului, Villachul atrage turistii mai mult pentru lacul Osiacher, aflat la 8 km de centrul orasului. Lacul are o cu totul alta atmosfera in comparatie cu Worthersee, atragand turistii dornici de liniste si familistii. In jurul lacului exista o serie intreaga de campinguri si pensiuni, precum si multe posibilitati de petrecere a timpului liber.

            Voi continua pe soseaua care serpuieste de-a lungul raului Drau, pana la Seeboden, pe malul lacului Milstatter, unde voi campa, dupa 101 km de la St. Kanzian.

             6.Ziua a cincea va insuma doar 69 km intre Seeboden si Mortscach la poalele impunatorilor munti Hohe Tauern, cei mai inalti munti din Austria. De-a lungul celor aproximativ 120 km de creasta, masivul ofera peste 100 de varfuri a caror inaltimi depasesc 3.000 m.

 

          Pe toata lungimea sa, traseul urmaza valea raului Moll oferind perspective superbe asupra masivului Hohe Tauern. Finalul zilei va fi in campingul Lindlerhof din micuta localitate Mortschach.

          7.Etapa a sasea, in lungime de 90 km, va duce stindardul pe acoperisul Austiriei, in trecatoarea Hochtor la 2.504 m altitudine (echivalentul Vf. Omu din M-tii Bucegi), granita dintre landurile Carintia si Salzburg. Traseul pleaca din Mortschach, iar de la km 15, 850 m altitudine, incepe un urcus pronuntat, care in decurs de 17 km va urca la 2.504 m desupra nivelului marii pe cea mai celebra sosea alpina, Großglockner Hochalpenstraße.

          In inima Parcului National Hohe Tauern, pasul Hochtor sta la umbra celui mai inalt varf din Alpii Austriei, Grossglokner, aflat la 3.798 m. Peisajul iti taie respiratia. Masivul poate fi admirat de pe tot parcursul traseului, motiv pentru care mii de turisti se incumeta prin cele 36 ace de par ale soselei lungi de 48 km. Imediat dupa terminarea coborarii, voiajul ajunge in moderna statiune Kaprun, vestita in special pentru partiile de schi ale versantilor Maiskogel si Kitzseinhorn.

          Pana la Mittersill mai sunt 29 km de pedalat pe malul raului Salzach, intr-un decor idilic; pe stanga muntii Venediger, iar in dreapta Kitzbuheler Alpen.

         8.In etapa a VII-a voi parasi landul Salzburg, dar nu inainte de a vizita principalul centru turistic din Pinzgau, Mittersill. Satul gazduieste cladirea Nationalpark Walten, pentru a prezenta lumea florei, faunei, geologia si clima din Hohe Tauern Nationalpark. Cu ajutorul unui scurt metraj se explica formarea Alpilor si se prezinta strategiile de supravietuire a animalelor din parc pe intreg parcursul anului.

          Deplasandu-ma spre Innsbruck, pe ruta turistica Salzachtal care urmeaza cursul raului Salzach, peisajele devin coplesitoare: in dreapta Kitzbuheler Alpen, iar in stanga masivele Venediger si Zillertaler Alpen. Pe toata valea raului, statiunile ultramoderne Hollersbach, Bramberg si Neukirchen, ofera turistilor posibilitatea de a escalada versantii muntilor cu instalatii pe cablu de sute de kilometrii, ajungand la altitudini de peste 2.500 m, panoramele fiind unice. Iarna aceste instalatii deservesc 145 de partii de schi.  Aceasta ruta, Salzachtal, este parcursa de zeci de mii de turisti, chiar si pe jos, datorita peisajelor pe care le ofera. Cea mai importanta atractie a traseului este cascada Krimmler, cu o cadere de 380 m, fiind cea mai mare din Europa. Apele, care se pravalesc in josul muntilor formand o perdea de spuma deasupra padurilor verzi de pin, reprezinta o imagine idilica.

          Imediat dupa cascada Krimmler, parasesc Salzburg-ul, insa nu pentru mult timp, ajungand in Tirol. Zona foarte atragatoare cu tinut alpin spectaculos, munti inalti, poieni invarzite, rauri de munte si cupole in forma de bulb de ceapa, Tirolul este zona cel mai des intalnita pe cartile postale din Austria. Traseul ajunge pe malul lacului Archensee. E cel mai mare lac din Tirol, adancimea sa fiind de 133 m. Apa sa este deosebit de pura si atinge aproape calitatea apei potabile. Ultima oprire inaintea Innsbrukului este localitatea Wattens, lumea cristalelor Swarovski. La sediul central al firmei, Swarovski arata un cosmos multicolor de cristale stralucitoare, incadrat de arta contemporana.  Ziua se incheie in Innsbruck, dupa 116 km.

 continuarea maine sau poimaine…