Atunci și acum. Un munte

Cândva pe munte era altfel. Cândva bunicii trăiau. Toți patru. Cândva nu aveam spre patruzeci ani, nici nu existau aceste închipuiri. Cândva nu eram tată (cel puțin nu știam). Cândva aveam alți prieteni cu care nu făceam hiking, doar drumeții. Dar, fără excepție, mereu m-am simțit acolo, pe drumuri și cărări de munte, prin văi și pe creste, în elementul meu. Chiar și când îmi era teamă de întâlnirea cu vreo sălbăticiune.

Sâmbătă nu am înhățat o recuzită demnă de o plimbare. Am apucat una ponosită: un fel de rucsac în care am zvârlit un bidon cu apă, două mere și două banane mici, o geacă nici prea groasă nici prea subțire. Sprijinit de-un băț am vârât picioarele într-un fel de ghete. Pe Doris nu am înhățat-o, era deja la ușă. Mi-am permis; ieșeam Continuă să citești Atunci și acum. Un munte

Micii Exploratori

E de bon ton pălăvrăgeala despre educarea cu blândețe a copiilor, de la biberon până … până dincolo de locul în care mutul și-a înțărcat iapa. Dar cum să te ingrijesti de propria odraslă când tu habar nu ai să te ocupi de tine însuți, să-ți gestionezi trăirile, emoțiile, viața în general? Faci ce și cum poți trecând prin timp. Sau apelezi la cei care se pricep.

Peste sfarșitul de săptămână am asistat la dizertația susținută de opt copii prin glacialul Ciucaș, la finalul cursurilor parcurse succesiv în munții Baiului, Piatra Craiului si Bucegi. Ieșirile nu au fost doar despre bulgăreală și construit cazemate sofisticate. Modulul intensiv Continuă să citești Micii Exploratori

Vârful Ciucaș

Din nou surprind cocoșul, din nou prind ițitul zorilor în drum spre munte. Se întrevede fascinantul Ciucaș – masivul orchestră. Oferă la doar două ore și-un pic de șofat multiple desfătări ale sublimului naturii indiferent că-s pe bicicletă, alerg sau car rucsacul în spinare sprijinindu-mă în bețele de trekking, pășind agale pe cărările sale. Vară sau iarnă, primăvară ori toamnă.

Vechiul prieten, Ciucașul, e pregătit să-mi arate, alături fiind de Ioana, Luminița și Cătălin, iarna lui domoală gata-gata să lase loc primăverii. E clar, descopăr aventura și azi; deja-i o constantă săptămânală.

Ghioceii flanchează poteca, acompaniați de timidele raze ale soarelui. Trilul înaripatelor și foșnetul codrului continuă starea de beatitudine pe care BZN-ul a plantat-o mai devreme în mașină.

Continuă să citești Vârful Ciucaș

Iarna pe munte

           

Ridic din umeri întrebându-mă cum o fi iarna pe vreo uliță, fără a recita din Coșbuc. O fac acum, sorbind divinul vin la gura sobei, după trei sfârșituri de săptămână pline ochi cu drumeții montane pe plai mioritic, pe trasee accesibile și în sezonul hibernal, la altitudini deloc amețitoare.

Am întâlnit splendoarea iernii în mijlocul naturii. Vânt puternic în rafale, ger, zăpadă proaspătă, mare, zăpadă îngețată, mixt (zăpadă+stâncă), sălbăticie, peisaje ireale și o altă plenitudine de frumos. Veneam în schimb cu

Continuă să citești Iarna pe munte

Muntele Cozia

Ani lungi s-au scurs, timp în care turele montane s-au rezumat la bunăstarea sezonului estival. Pe undeva-i firesc; e confortabil vara din n motive. Însă acestă lejeritate lâncezește spiritul, simțurile și, în genere, opacizează viața însăși.

Apocalipsa anunțată de meteorologi pentru finalul săptămânii mi-a reamintit că nu locuiesc în Tenerife, ci în România în care, culmea, primăvara e cu dinți, vara e sinonimă cu canicula, toamna e bacoviană, iarna-i de stat la gura sobei sau, mai nou, pentru privit Netflix din confortul așternutului. Ca atare, e vremea nasoală ori garderoba nu conține piesele optime pentru a înfrunta vitregia vremii? Ori eternele scuze? Răspunsurile vin pe nerăsuflate.

pe Culmea Turneanu

Continuă să citești Muntele Cozia

Pe Morar am să mă sui!

     Până mai ieri praful s-a depus straturi-straturi pe bocanci, rucsac şi restul recuzitei montane. Anu` ăsta n-am interacţionat cu muntele prins fiind cu alte activităţi, în afara a două-trei cărări bătute.

„Voi pleca, undeva,/Aproape de tine,/Te voi găsi/Oriunde ai fi

Vei avea, undeva,/Un loc pentru mine,/Vei veni/Într-o noapte şi-o zi”

     Fredonând versurile pornesc în puterea dimineţii împreună cu Alex C şi Alex J, spre Buşteni, spre Colţii Morarului. O utopie până … alaltăieri, când am primit invitaţia telefonic. Adrenalina-mi crescuse imediat după terminarea apelului. Reticenţă faţă de necunoscut, imaginea impozantă a Morarului cu ale sale ace, traseul nemarcat, alpinismul şi tehnicitatea sa conferă şevaletul pentru crearea tabloului optim: Continuă să citești Pe Morar am să mă sui!

Jepii Nașpa

     fb_img_1476259727793Auzisem poveşti, povestioare, despre nenorocirea abătută asupra abruptului prahovean. D-asta l-am şi evitat cât am putut. Doar Valea Cerbului şi Jepii Mari au fost traseele pe care le-am abordat de-a lungul timpului pe partea asta a Bucegilor. Însă nu în lunile de vară, tocmai pentru a fenta aglomeraţia. Şi pârtia Kalinderu, pe schiuri, dar nu cred că intră în categoria amintită, chiar dacă era puzderie de lume. O urcare pe Jepii Mici îmi surâde de mult, de ani de zile. Acum s-au aliniat astrele, e momentul, fie ce-o fi!

     De la staţia telecabinei, şontâc, prin pădure, pe drumul forestier, păşesc pentru doar câteva minute. E devreme, vreo 9, nu văd păicior de om. Perfect!

Continuă să citești Jepii Nașpa

Valea lui Stan

     A cui? Hmm… Cam neinspirat numele râului. Sau nu? Poate la botez nu era chiar atât de rău. Oricum, în 2016, pe vreme bună, denumirea ar trebui schimbată în Valea Tuturor. De la mic la mare, de la nătărău la cel cu bun simţ,  valea e cotropită, călcată în picioare. La propriu. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de zumzetul şi de mitocănia care îţi acompaniază mai fiecare pas, e chiar faină. Nu, nu poţi scăpa de balast, nu prea se poate depăşi. Iar dacă totuşi o faci ajungi imediat să miroşi pârţurile te împiedici de alte cioturi.

     E greu şi să intri în traseu. Nesimţiţii ar parca maşina chiar şi pe cărare. Nu mai spun că în acul de păr al Transfăgărăşanului, cel din care porneşte Continuă să citești Valea lui Stan

Culmea Țigănești

     E prima oră și deja-i mare deranj. Temperatură, umiditate, zăpușeală, UV-uri, ce mai? …  toate-s la cote de avarie. Însă azi am noroc, nu stau la copt. Nu, nu mă car la mare căci e hăt, departe. Sunt în Țara Bârsei, și dacă tot pică muntele pe mine ce-ar fi să …? Bag mâna în joben, amestec, învârt, apuc și … se ivește Culmea Țigănești, din vecinul Bucegi.

20160626_091653

     În Bran, de fapt în Poarta, la limita Parcului Natural Bucegi, parchez. E cald de mor, ceasul anunță prânzul.  Iau cu asalt tot e de căc.. la modă expresia – traseul. Prima parte se suprapune cu Continuă să citești Culmea Țigănești

Munţii Măcinului

     Pe la începutul toamnei trecute m-a încercat nostalgia turului ciclist al Dobrogei, cel ratat în 2014, parcă. Nimic nou, gustul amar al eşecului mi-e foarte cunoscut. Urma să văd puţină deltă, câteva cetăţi matusalemice, lanuri nesfârşite de rapiţă, culturi de eoliene, Cheile Dobrogei şi multă sărăcie pudrată pe umerii cătunelor bătute de vânturi, toate răsfirate pe un traseu lung de vreo 500 km.

20160216_093223

     Acum întrevăd perspectiva unui zvâc al primăverii, iar Dobrogea îmi face cu ochiul, mă cheamă. Ştiu că nu am răgazul necesar unei ture cu ţoacla, dar măcar ceva, oricât de puţin din frumuseţea locului trebuie să văd. La dispoziţie am doar o zi care şi din punct de vedere meteorologic se anunţă bună. Continuă să citești Munţii Măcinului

Muntele Tâmpa

     M-am născut la poale de munte, din fericire. Însă, la fel ca cizmarul care nu areP1180992 încălţări, nici eu n-am cutreierat
munții care-mi erau la îndemână, la o aruncătură de băţ. Aşa a fost să fie. Priveam în zare spre alte culmi. Cele de acasă nu mă atrăgeau. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat niţel. Acum găsesc ceva interesant la orice movilă, deal, munte sau cotlon. Zilele trecute, Tâmpa a fost aleasa. Continuă să citești Muntele Tâmpa

Vf. Gropșoarele (1.833 m)

     Olimpul și al său acoperiș, Mytikas, au rămas în urmă, la vreo câteva săptămâni distanță. Acum, după tot acest timp scurs, sint că am pierdut vremea. Cu îndeletniciri cotidiene, pregătindu-mă parcă de sfârșitul zilelor. N-am făcut mai nimic în afara rutinei. P1180892

     Mai ieri, zapând din confortul pernelor canapelei, am avut o tresărire, o licărire. Ce aștept? Să se îndrepte vremea? Să-mi crească barba? Ziua nunții? Nu!… Vineri plec în Ciucaș! Nu mi-am schimbat decizia nici după jumătatea de oră petrecută la telefon cu potențialii colegi de drumeție. Scuzându-se, au refuzat ieșirea. Fiecare cu ale lui. Continuă să citești Vf. Gropșoarele (1.833 m)

Vf. Mytikas (2918 m)

     Eterna socoteală, dar nu din târg, ci … din vară, nu s-a potrivit cu capriciile toamnei. Oarecum, era de aşteptat. Dar dorinţa de a merge pe munte a învins intemperiile de pe plaiurile mioritice. N-a fost să fie creasta Făgăraşului, între Negoiu şi Plaiu Foii. La orizont a apărut Olimpul lui Zeus.

       O ultimă confirmare a stării vremii o primim de la salvamontul din Argeş.20140924_191809

– Pe creastă ninge viscolit, nu vă recomandăm traseul. S-ar putea ca vremea să se îndrepte la sfârşitul săptămânii. Reveniţi joi cu un telefon, eventual.

– Păi, azi e marţi …, iar telefonul amuţeşte.

     Da, e marţi, vremea-i de rahat, iar zilele de concediu se scurg implacabil. Mai sunt doar câteva. Continuă să citești Vf. Mytikas (2918 m)

Piatra Mare

      Tocmai s-au încheiat trei săptămâni în care m-am tot afundat într-o stare vegetativă care, cu fiecare oră scursă, a devenit aproape profundă. Mai-mai că mi-am încetinit funcțiile: pat, serviciu, scaun și iar în pat, la orizontală. Atât! Nici măcar nu pot spune că a fot vorba de odihnă. Din contră! Ce mai!?, scuze găsesc… O grămadă! Însă e mai puțin important; bine că a trecut.

     Timid, apuc rucsacul, mâna Flaviei și lesa lui Doris. O dezmorțire între Dâmbu Morii și Canionul Șapte Scări, prin Valea Șipoaia,  pare mai mult decât suficientă. Cam o oră de mers agale. 

      Împreună cu jumătate din populația Brașovului pornim pe drumul forestier, bandă galbenă, …

Această prezentare necesită JavaScript.

     Îmi pare rău, dar nu pot detalia. Nici măcar degetele mâinilor nu au scăpat de febră.  Excursia a degenerat într-o buclă pe cinste: Dâmbu Morii – Șapte Scări (ocolite pe “punct roșu”) – Vf. Puşcaş (1626 m) – Cabana Piatra Mare – Livada Mare – La Crepuri – Dâmbu Morii. Cam cinci ore de mers…

20140629_144212

Carnavalul Zăpezii

     Anul acesta Clubul Turistic Ecologic Mont-Delt-Mar a organizat Carnavalul Zăpezii în staţiunea Cheia. Nu ştiu unde a fost organizat din 95` în coace. Nici măcar n-am auzit de acest club. Mai ieri am aflat de existenţa sa, de la George.

–          Vii? Plecăm vineri seară…

–          Sigur!

–          Poftim invitaţia. Aruncă o privire, vezi ce şi cum.

–          Ce să mai… Mergem!

     Pe agenda festivalului se regăsesc probe de montaj video, videoproiecţie-slide show, orientare turistică surpriză şi dans în costum de carnaval. Evident, cele mai mari şanse le am la carnaval, chiar şi fără costum. Dar probele chiar nu sunt importante. Mergem pentru a petrece timpul liber aşa cum ne dorim. Continuă să citești Carnavalul Zăpezii

O oază

     Sunt treaz, iar înaripatul doarme dus. Nu mişcă nici măcar o pană. Dar nu-l invidiez pentru somnul său profund, cel de sâmbătă dimineaţa. Sunt fericit, plec la plimbare în grădina imensităţii Carpaţilor. Vastul lanţ muntos mi-e necunoscut, chiar dacă-l văd mai mereu, indiferent de zarea în care privesc.

       E doar o zi cu cer senin, frumoasă ca niciodată, iar de dragul muntelui lăsăm totul acasă. Mai puţin rucsacii şi o monedă, pe care am privilegiul să o arunc … Cap! Asta înseamnă aleea dintre cabanele Diham şi Mălăeşti, prin Pichetul Roşu, Prepeleac, Vâlcelul Prepeleacului şi Şaua Mălăeşti. Excelent traseu!, prin pădurea nebună, în fiecare noapte cu lună… în fiecare dimineaţă, uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă, ca o negură sau ca o brumă… Scuze, dar cântăm.

        Drumul e pitoresc, plăcut, uşor. Şi durează puţin peste două ceasuri. Regretăm doar lipsa ruginii pădurii. E târzie toamna, frunze nu-s. Doar noi şi un ursuleţ. Ne tot intersectăm urmele, chiar dacă nu ne zărim, ceea ce nu-i neapărat rău. Fiecare cu ale lui: el cu pădurea sa, noi cu cântecul…

Această prezentare necesită JavaScript.

Vf. Skala (2866 m)

     Încă de acasă titlul era pregătit: „Vf. Mytikas (2919 m)”. Lângă, trebuia aşezat un zâmbet mare cât tot Olimpul. Scenariul ideal s-a transformat într-o simplă drumeţie montană. Pffff!, poate data viitoare. Acum sunt doar trist…

Vf. Skala (2866 m). În spate, jumătate acoperit, se înalţă Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.
Vf. Skala (2866 m). Pe fundal, Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.

Continuă să citești Vf. Skala (2866 m)

Creasta Pietrei Craiului

     Tare grea tre`să fie meseria de arbitru, mai ales la box. Am păţit-o noaptea trecută. Cumplit! Un meci lung între două fiare, la prima vedere, blajine. Aparent doar pentru că se ascund, de vreo două decade, în spatele unor ochelari fumurii. Nu sunt mereu în linia întâi.

      Ochiul stâng, mai firav de fel, plângând de mama focului, a sărit la dreptul cel plin de entuziasm şi cât se poate de fericit. Nu dorea să-şi petreacă următoarele două zile urmându-l pe Gheo prin Piatra Craiului. Cum putea uita clinciurile trecute, din acelaşi măreţ Crai şi frumosul Buila-Vânturariţ? Se gândea că urmează alte cursuri, lecţii nesfârşite despre floră, faună, rocă, silvicultură, tehnici de mers pe munte, de supravieţuire şi, nu în ultimul rând, rumega eternul ritm impus de Gheo. Nu se defectează, funcţionează perfect. Frustrant! Pe munte, în compania lui Gheo te simţi mic. Omu-i enciclopedie ambulantă. Şi cât se poate de rezistent. Continuă să citești Creasta Pietrei Craiului

Vf. Musala (2925 m)

     – Alex, vii pe munte?P1160317

     – George, unde? Când?

     – Musala. Peste două săptămâni. Vorbim mai multe, dar nu acum. Te sun…

    Un dialog scurt şi rapid, doar atât. Decizia era luată după auzul primei întrebări.

    Cele două săptămâni sau evaporat şi iată-mă în faţa Mc-ului de la Unirii. E aproape ora doăzeci, urmează întâlnirea. Nu ştiu de ce sunt puţin emoţionat. Aştept câteva minute, privind, din când în când, spre dreapta. Mâna de oameni se măreşte, începe să semene cu un ciorchine de struguri italieneşti, cu bob mare. Rucsaci răsar din spatele munţomanilor, iar în jurul lor nu poţi arunca nici măcar mucu` de ţigară. Peste tot oameni şi bagaje. Continuă să citești Vf. Musala (2925 m)

Vânturariţa

   Ce noapte! Foşnete, fulgere, ploaie, iar foşnete, greieri, zgomote ciudate pe foiţa cortului, fulgere, a doua ploaie, aţipeli sporadice, gânduri…, un pisoi, alte zgomote, poate ursu, a treia ploaie, şi doar două ore de somn bătute pe ceas. Frânt de oboseală, trag fermoarul și mijesc ochii.

Bangoc, eu nu vin nicăieri. Vreu să dorm, sunt praf!

Masto, tu sigur ești dement. Cine m-a pus sa vin cu tine?

– Nici cu tine nu mi-e rușine!

– Bine, bine… Hai sa mâncăm ceva!

   De pe prispa casei, fratele, mare amator de maşini off road, ne atenţiona asupra pericolului de la stâna din creastă.

– O duzină de câini vă vor întâmpina, dar să nu vă faceţi griji. Ignoraţi-i! Mai ales că vă însoţeşte şi Bumbac.

– Cum să ignor atâţia ciobăneşti? Şi cine-i Bumbac?

– Un alt ciobănesc, vă aşteaptă la un sfert de oră de aici, iar uşa se trânteşte în urma sa.

   La juma` de oră după şapte îmi potrivesc rucsacul. Nici n-am observat câinele stareţului. Şi el e gata de plecare. Până în Poiana Bulzului parcurgem, toţi trei, o porţiune din traseul pe care cu o seara în urmă orbecăiam. În poieniţă, de fapt un mic luminiş, cotim dreapta pe cruce albastră, spre creastă. Aici, surpriză! Bumbac, care îmi vine până la brâu, dă din coadă. Pare voios, foarte încântat de sosirea noastră. Sunt şocat! „De unde ştia fratele?” Aceeaşi bănuială din urmă cu o seară. Incredibil!

    Cele două ore vopsite pe indicator sunt spulberate. Cu Gheo nu-i de glumit. Cred că şi-a lăsat plămânii la cort. Eu, pe traseu. Cu limba de-un cot şi saliva puţin mai jos, îmi bag capul sub firicelul de apă al pârâului. Cred că am pierdut deja două kilograme. Mă dopez cu elixirul vieţii şi-i dau bice. Mă simt mai bine.

   Ascensiunea continuă, urcuşul e abrupt, iar creasta din ce în ce mai aproape. La fal şi stâna. Se aud câinii. Îmi tremură pantalonii, pulsul se accelerează, picioarele se înmoaie. „Vino după mine, nu-i băga în seamă!” Deja număraţi, sunt treisprezece! Pe cine să ignor? Mai sunt şi alţii?” Trecem pe lângă refugiul lipit de stână. Câtă inspiraţie! Nu ştiu ce fenomene meteo m-ar face să mă refugiez într-un astfel de loc, înconjurat de o haită de câini aproape sălbatici. Nici nu vreau să aflu.

   Încet-încet ne îndepărtăm, iar mie inima-mi revine. Nu mă pot uita în urmă, nu vreau să-i văd. Privesc doar spre vârfurile nu foarte îndepărtate: Buila (1841 m), Ştevioara (1786 m) şi Vânturariţa Mare (1885 m). Vor fi ale mele, devin palpabile. Vârfurile?, poate… Cei de la Placebo îmi vin în minte cu Bright lights.

    Deja am atins nirvana. Nimic de spus, doar trăiri. Numai azurul cerului e mai sus decât mine. Plutesc pe pajiştea alpină, printre bolovani, aşezaţi parcă într-adins pentru a reduce levitaţia.  Ăsta-i Kogaionul! Simt că nu-s singur, nu vorbesc de Gheo. Cinei Bumbac? Dar Negruţu? Nici nu-i important răspunsul.

    Fluieratul bangocului mă readuce cu picioarele pe pământ.

– Mişcă-ţi fundul, mastodontule. Dormi?

 – Ce insesibil! :), îmi spun şi încep marşul.

   Continui traseul pe muchia abruptului, prin Şaua Ştevioara, clătindu-mi ochii privind peisajul de basm.

   Suntem în vârf, Vânturariţa Mare. Cel mai înalt punct al masivului. Am calculat un prânz pentru două persoane, dar trebuie să împărţim totul la patru. Cei doi … căţei!? Nici o problemă. Mâncare e pentru toţi, dar e mai puţin importantă. Meditaţia în schimb…, dar o ţin pentru mine.

   Stânga-împrejur, dar doar până în şa. De aici punctul albastru ne va duce la Schitul Pahomie, via Stâna Ştevioara. Pare siplu, dar plafonul norilor ne ascunde marcajul, şi aşa destul de răzleţ. E doar pe bolovani. Nici un stâlp, nimic. O nouă sudalmă aruncată în spinarea administratorilor parcului.

    Bătrânul păstor întâlnit ne asigură că drumul ales e cel bun, urmând a ajunge la stână imediat. „E puţin mai jos.”

    Încă nu am înţeles ce înseamnă mult, căci puţin m-a lămurit; aproape două ore de coborâre teribilă. Ciudat, căci suntem pe muchia Frumoasa. O fi, da-i greu la vale. Îmi tremură gambele. Până şi câţeii suferă.

  O nouă bălăcăreală cu Gheo scurtează timpul. Şi-i dăm drumul. Sunt şi … cuvinte mai puţin ortodoxe.

   Totul se termină în faţa schitului. Ajungem la Pahomie, lângă izvorul Frumos.  Apa cristalină, rece ca gheaţa, ne îmbie la sentimente mai bune. Doar suntem la porţile unei aşezări călugăreşti. Numai gândurile sunt aceleaşi. Simt că mă purific.

   Păşim pioşi, trecem pragul smeritei aşezări monahale ascunse în pădurile dese de la poalele Builei. Sub o stâncă stă pitită bisericuţa schitului. Nu intru, îl las pe Gheo. După două minute iese spăşit, parcă vrea să ne împăcăm. „Păi ne-am certat?”, îl întreb schiţând un zâmbet. „Eşti cel mai mare ticălos!”, îmi răspunde cu juma`de gură. Şi iar linişte.

    Fiecare e cu el însuşi. E normal. Cum nimic nu durează o eternitate, plecăm. Până la Pătrunsa avem vreo cinci kilometri de drum forestier. Târându-ne piciorele pornim agale, dar nu înainte de arunca o privire peste umăr.

   

  Mai departe, nimic notabil. Planificăm o incursiune în Piatra Craiului, creasta, şi în Făgăraş, tot creasta.

– Până atunci, eu plec în Grecia, tataie.

 A! Bumbac a dispărut, iar Negruţ n-a mai putut. S-a lăţit la umbra unui arbore. A cedat, sleit de puteri. Şi noi la fel.