Categorie: Mioritice

   Vizitaţi Braşovul! O, da, oraşu-i fain rău de tot! Ciudat, dar şi după atâţia ani am aceeaşi senzaţie. Poate-i normal, căci sunt … acasă. Nu, nu la munte, nu în vacanţă, nu weekend break cumpărat prin agenţie, nu concediu, nimic. Sunt pur şi simplu acasă: părinţi, zăcut în pat, serate de tot soiul, bunici, grătare, ore de lectură, prieteni, bârfe, neamuri, drumeţii montane, căţei, purcei, ştrand, blog, timp liber.

   A, da, mai sunt şi cei care nu locuiesc în zonă. Păiii, ce să zic?… A!, din centrul vechi şi până în poiană, să tot umblii. Iar în împrejurimi, sunt cei doar 1800 km² ai Depresiunii Braşovului. Pentru mine, cea mai frumoasă zonă a ţării. Poate-s subiectiv. Oricum, informaţii despre Kronstadt şi împrejurimi se găsesc pe toate gardurile.

   Ehe, şi iată bătând la uşă un alt sfârşit de săptămână, de data aceasta sinonim cu „mă duc acasă”. Pe la Sinaia, sună telefonul. „Salve! Ce faci? Vii p-acas`?”. „Mda, dar mai târziu. Număr oi, sunt blocat în trafic”. „Hai, ne găsesti la berar! Vorbim!” … şi deja oile numără cam cât o turmă mare. La Predeal am depăşit infinitul! Ciudat, căci trăim în secolul vitezei. Da, dar pe Valea Prahovei e vorba de viteza melcului. În fine!

   Toată agonia se risipeşte, când, la Poarta Schei fiind, deschid portiera maşinii. Abia ce apuc să-l salut pe tata, că deja celebrii Wirbelwind dau onorurul, iar cu ei, câteva mii de glasuri: tiki-taka, tiki-taka, he,he,he!… „Pansela!, azi ajung mai târziu. Pa, pa!”, trântesc uşa, şi mă pierd în mulţime. Tot puhoiul se îndreaptă spre cort. N-am alternativă, îl urmez. Lumea-i pestriţă. La fel şi peisajul. De la cei care au duşmani (uşor de recunoscut!) până la metalişti înrăiţi, toţi ne strecurăm printre standuri cu mere glazurate, covrigi, mezeluri, maşini bavareze de mai multe serii, bodiguarzi cu priviri lungi şi nedumerite, corporatişti, toată lumea îşi găseşte locul printre acordurile nemţilor ăstora, cei care de câţiva ani se confundă cu festivalul berii din oraşul de sub Tâmpa. Fain!

    Cu Miri şi Bibi mă întâlnesc cât se poate de repede, probabil a funcţionat telepatia. Sunt deja prinşi în febra petrecerii. Mă integrez şi eu cât se poate de repede, după prima bere. Hai noroc! Şi tot aşa, şi dăi, şi luptă, piramida paharelor creşte, nivelul decibelilor şi el. Mă ataşez şi de ceilalţi comeseni (le-am uitat numele), încă o bere, alta, râsete, circ, şi tot aşa… E trecut de miezul nopţii, iar atmosfera e incandescentă. Şi eu rezonez. Rămân în tricou, în ciuda puţinelor grade din termometru. Ha-ha-ha, ho-ho-ho, hi-hi, şi timpul se scurge. Muzicanţii din Dresda sunt proaspeţi, ca la început. Nu şi petrecăreţii. Uşor, uşor, gloata se lasă dusă, spre case, bude, paturi, tufişuri, partenere, soacre, fiecare cu ale lui. Noaptea trece, se îndreaptă spre zorii zilei… Ar mai fi de povestit, dar cine îşi mai aminteşte ce?

    Sâmbătă dimineaţă, de fapt, pe la prânz, ochii s-au deschis, fiind printre puţinele componente funcţionale ale organismului. Cam greu, dar reuşesc să mă şi trezesc. Telefonul, şi el se tot zbate în surdină, pe colţul biroului. Display-ul pâlpâie,  Reminder – Sf. Ana. „Ar cam trebui luat un cadou”, îmi spun. „Cam da. Ce?”.

    Până una-alta îmi fac plimbarea de prânz. Şi cheful de ducă vine, la fel ca pofta de mâncare. E o zi foarte frumoasă, excelentă pentru o ieşire din oraş. Dau cîteva telefoane, dar lumea nu răspunde. „Chiar toţi au intrat în pământ?”

    Ajung în centrul oraşului, cam părăsit, ce-i drept. E aproape pustiu. Doar un domn, în trecere şi el, încearcă să-mi vândă un cojoc şi un parfum. Mă pufneşte râsul, îl refuz, şi aleg un scaun din colţul terasei. Savurez un cappuccino şi ţigara, contemplând Bucegiul. E magnific!… Evricaaaa, gata, ştiu!

– La multu ani! Să ai parte de tot ce-ţi doreşti!

(…)

– Încearcă să termini treaba mai repede, mergem la plimbare.

– A, da? Unde?

– Surpriză, azi e ziua ta! Ai uitat?

– Mh-mh, bine, mergem.

   Cu greu se scurge timpul, dar într-un târziu ceasul bate, e 16.30. Sunt deja în faţa blocului, la fel şi sărbătorita. Ups!, cred că am uitat să plătesc consumaţia de mai devreme. Poate mai târziu.

   De vreun an tot spun că vizitez peştera amenajată nu de foarte multă vreme pe drumul care leagă Râşnovul de Poiana Braşov. Acum e momentul.  Sunt doar 20 kilometri, din Codlea, până în parcarea de pe marginea drumului, iar de aici, încă vreo 500 m, prin pădure, până la intrarea în peşteră.

   Peştera în sine nu e chiar cea mai spectaculoasă, cel puţin dintre cele pe care le-am vizitat. Plus că, spaţiul amenajat pentru vizitatori e relativ mic. Nefiind nici speolog, chiar n-am dat pe spate. În schimb, am rămas cu gura căscată, căci am nimerit la începulul unui concert susţinut de câţiva membrii ai Filarmonicii Braşov. Ceva de vis! Trei sferturi de oră aceşti artişti au creat o atmosferă demnă de reprezentaţiile lui Andre Rieu. Nu mai era timpul pentru a aduna impresii despre faună, stalactite şi stalagmite. Toate au trecut pe locul nouă. Aproape o oră, în  tricou fiind, nu am resimţit temperatura ambientală, în jur de zece grade Celsius. Acum, nu ştiu exact dacă am rezistat răcorii datorită minunatei muzici sau mulţumită, nu prea sfintei, sărbătorite.

     Sunt cât se poate de plăcut surprins  constatând că astfel de evenimente fine  sunt organizate într-o locaţie, să-i spun ciudată. Reprezentaţiile au loc în fiecare sâmbătă, de la ora 18.00. Şi un mic pont: daca întârziaţi câteva minute, tariful e jumătate, incluzând şi turul peşterii. Mai concret, tarif intrare – 10 lei, concert – 40 lei. Pe la 18.15 costă doar 20 lei, totul. Să nu mai spuneţi nimănui, vă rog! 🙂 Evident, nu-i o regulă.

     După atâta destindere e nevoie de şi mai multă. Cetatea Râşnovului se închide la 19.00, dar Braşovul e la o aruncătură de băţ, şi nu prea doarme. „Nopţi albe lângă Biserica Neagră”, e sloganul pe care mi-l amintesc de la un cerb defunct, Cerbul de Aur. Şi aruncăm băţul, departe, până în Piaţa Unirii, exact între Prima Şcoală Românească şi Biserica Sfântul Nicolae. Nu le-am mai vizitat, ci am parcat maşina. Doar aici am găsit loc, cam câş, după o căutare de trei sferturi de oră. Oare toată lumea de la Oktoberfest a venit cu maşina? Păi ăsta nu-i un festival al berii? Probabil vor fi conduse de un şofer care urmează un tratament cu antibiotice. Am şi eu noroc, nu că Ana suferă de vreo răceală, dar e cât se poate de drăguţă. S-a sacrificat.

     Ca şi-n seara precedentă, voie bună la tot pasul. Aceeaşi atmosferă de festival al berii, doar cu o mică mare diferenţă. Pe la miezul nopţii am plecat, storcându-mi tricoul. Era ud leoarcă, la fel şi ale celorlalţi. Lumea n-a prea stat, jos, la masă. A dansat întruna, pe bănci şi scaune. Ce circ!

     Dacă în Braşovul autohton se organizează un festival al berii care durează doar trei zile, fiind suficient doar un cort, ce-i drept, foarte mare, oare ce înseamnă Oktoberfestul la el acasă, la München? Anu`ăsta aflu, voi fi acolo. Mor de nerăbdare!

    Prima parte a duminicii s-a scurs în compaia bunicilor octogenari, şi în jurul mesei, la eternul prânz al sfârşitului săptămânii. Nu cred că interesează detaliile. Restul zilei am numărat mitocani în trafic, cei care circulă în condiţii bune de vizibilitate cu proiectoarele aprinse.

     Tiki-taka, tiki-taka, he,he,he!… Dankeschön.