amintiri

O linie dreaptă?

Printr-a doua am fost întrebat de doamna ce vreau să mă fac când voi fi mare. Ce să răspund? Nici nu ştiam dacă sunt băiat sau fată. Dar am ridicat din umeri … şi imediat după, am rostit poliţist şi/ori doctor. Parcă şi pompier.

Timpul s-a scurs, a urmat capacitatea. Un examen fără orizont. Alţi patru ani, în liceu – mamă, scuze că-ţi reamintesc- extraordinari şi ei (normal, pentru mine). Bacul? O formalitate; l-am trecut pur şi simplu, nimic notabil. Şi tot nu ştiam încotro. Universitatea trebuia terminată, conştientizam asta, dar convingerea? Trebuie să fac ceea ce în doresc sau ceea ce trebuie? Chiar dacă ambele au acelaşi sens… A trecut şi ea.

Întâlnindu-mă cu viaţa am Continuă să citești O linie dreaptă?

La sfârşitul anului trecut, în pragul celor nouă ani de activitate în câmpul muncii, trăgeam sub ei linie: păr împuţinat şi încărunţit, o cameră de luat vederi, fete citite din care nu am înţeles cine ştie ce (prea grele pentru mine), ani lumină de muncă, vreo patruzeci de vacanţe, o maşină, câteva kilograme de haine, nişte piese de teatru, concerte, meciuri de fotbal, mai mulţi oameni minunaţi, prieteni, de puţin timp blogul, bani aruncaţi pe nimicuri, cărţi (niciodată suficiente), hobby-uri cultivate. Ar mai fi, dar îmi scapă. Le-am uitat?

Înaintea acestor nouă ani sintetizaţi cât se poate de sumar, au mai fost douăzeci. Le-aş spune de formare. Nici până-n ziua de azi n-am înţeles pentru ce să mă formez. Cei şapte de acasă acum îmi par – probabil şi celor care m-au cunoscut – insuficienţi, şi, cred, destui de şcoală – mai mult sau mai puţin aprofundată. Apropos, de ce copiilor li se interzic Continuă să citești Amintiri