Etichetă: bicicleta

70 km în şa

     Duminică descopăr o altă variantă de încălzire, plimbare. Pe meleaguri dâmboviţene şi împrejurimi. Cam 75 km. Mult? Puţin? Nu contează. Lanţ întins să fie. Dar nu înainte de a pregăti bocceaua: două sandwichuri, o ciocolată, trei mere şi două banane.

     Startul îl iau de la Obor, urmez Colentina, Andronache, iar după calea ferată ies din Bucureşti. Traseul ţine DJ200 prin Voluntari, Pădurea Ştefăneşti şi localităţile omonime. De Jos şi de Sus.

     D-aci şi până-n Dascălu car pietre de moară. Continuă să citești 70 km în şa

După hibernare

     Temperaturile ultimelor zile şi prognoza meteo a perioadei următoare m-au convins să agăţ schiurile în rastel. De fapt, le-am dus la beci, în pivniţă. Se vor acoperi de praf. Acelaşi pe care tocmai l-am şters de pe bicicletă. I-a sosit vremea, după câteva luni de hibernare. Am curăţat-o , am lustruit-o, aşa, de ochii soacrei.

     Bine, bine dar ce fac cu ea? Cu bicla. Pe unde s-o dezmorţesc? Ori…să mă dezmorţesc? Parcă aş fi Omul de Tinichea. Ruginit.

     Cu puţin curaj îmbrac echipamentul şi pornesc. Continuă să citești După hibernare

Două biciclete în taxi

     E a doua zi a turului cetăţilor fortificate transilvănene, cele din lista UNESCO, iar zorii dimineţii ne găsesc pe terasă. În faţă avem câte o omletă. Papara e delicioasă, chiar mai bună decât cea pe care o prepar în sfârşiturile de saptămână care mă prind p-acasă. Unde mai pui că în Mediaş preţurile sunt mult sub cele din capitală.

     Un singur off la orizont, toropeala de peste zi. Cu o seară în urmă Busu anunţa pentru azi temperaturi de peste 35 în mai toată ţara. Alternativă nu-i. Avanti!

     Pornim pe la 10.30, destul de târziu, iar mercurul sare, deja, de 25 de grade Celsius. Bine că bidoanele sunt pline cu apă. Avem chiar şi de rezervă, în coburi.

Biserica fortificată, Valea Viilor
     biserica fortificată, Valea Viilor

Continuă să citești Două biciclete în taxi

1 Iunie

     Fără vreun orizont ciclist pe termen scurt şi cu piciorul drept în piuneze, zac în pat aşteptând… Ce? Ziua de mâine? Vine oricum. Cursul timpului nu-l pot schimba, la fel cum nu am putut preveni … neprevăzutul. Mi-am bulit piciorul exact când trebuia. Ce să fac? Pai, momentan, aştept să-mi treacă. Să bocesc după periplul european? Nu. Am făcut-o. Gata! Voi încerca traversarea Europei altădată, cândva…

     Azi e şi ziua mea, vreau să mă bucur de ea. Pentru asta – că tot nu prea pot călca, pun laptop-ul pe genunchi, întind harta României în stânga, aprind o ţigară, desfac o bere şi birjăresc mouse-ul. Împreună schiţăm o hartă de toată frumuseţea, pe lângă casă. Am intitulat-o Continuă să citești 1 Iunie

Europa pe biclă

           3.000 km 

     Gata, toţi sacii sunt în căruţă. Trebuie să mai aştept scurgerea timpului. De la momentul licăririi ideii a trecut un sfert de veac, timp în care a încolţit, a murit, a înviat … şi acum a înflorit. E splendidă!

   Mă aşteaptă călătoria vieţii (asta spuneam şi înainte de a colinda Austria). Traversez Europa pe bicicletă, între „acasă” şi Cabo da Roca, pe coasta Portugaliei. Cinci săptămâni, 3.000 km.

      Plec pe 28 mai, iar distanţa dintre Bucureşti şi Arad o voi parcurge cu trenul. Mi-e frică să pedalez p`aci – altă scuză n-am găsit. Din oraşul de pe Mureş va începe călătoria propriu-zisă.

      Prin Vama Turnu părăsesc ţara, intrând în pusta maghiară: Szeged – Baja – Pecs – Barcs, frontiera cu Croaţia. Asta-i încălzirea. Zagreb şi Ljubljana sunt oraşele importante, capitalele Croaţiei şi Sloveniei, prin care bicicleta mă va purta spre nordul Italiei. Peninsula o voi traversa prin oraşele Venezia, Padova, Mantova, Piacenza, Savona, iar după Sanremo voi ajunge în Franţa, pe riviera Coastei de Azur. Monte-Carlo, Nice, şi Cannes sunt doar câte popasuri în drum spre Marseille, Montpellier sau Pau, la poalele Pirineilor, lângă graniţa cu Spania. Traversez peninsula iberică de la est la vest, prin Pamplona, Burgos, Valladolid, Salamanca şi Ciudad Rodrigo. aproape de frontiera lusitană. De aici şi până la Cabo da Roca mai trec prin Lisboa, capitala Portugaliei.
Sumar, asta e. Câteva rânduri, atât.

          Pedalăm împreună această distanţă!

     „Caută şi tu măcar un partener de drum”, răsuna îndemnul pe la colţuri, la spriţ, la bârfă. Ideea nu mi-a surâs. Dar nu detaliez…
În ultima vreme însă m-am gândit la o posibilă companie. La VOI. Mergem împreună cu bicicleta? Vom avea parte de turism, recreere, sport… facem doar ceea ce vrem! Adică activităţi care oferă un stil de viaţă sănătos, costuri ale expediţiei mult reduse, perspective admirabile asupra peisajului comparativ cu celelalte mijloace de transport care folosesc carburanţi şi combinarea perfectă dintre sport şi relaxare. Evident, şi o experienţă de viaţă aparte. Va fi fain, promit! Ce ziceţi?

     Nu vă faceţi griji, nu aveţi nevoie de zile de concediu, pregătire fizică deosebită, o bicicletă bună, echipament adecvat, nimic. Trebuie doar să vreţi să vă ataşaţi confortabil în ataşul imaginar al bicicletei mele şi mă veţi însoţi exact cât doriţi. Şi vom împărţi parcele din drum: un km, doi, zece, o sută, cât poftiţi. Sau tot drumul.

         Cum?

     Simplu. Cumpărând parcele, distanţe. Fiecare kilometru costă un leu. Doar un leu! Prin asta vom susţine cauza educaţiei. Împreună cu United Way România, prin educaţie, oferim copiilor şansa la un viitor mai bun. Chiar dacă acel leu pare neînsemnat, nu-i deloc aşa:

– un leu costă o gumă de mestecat,
– cu 5 lei beau cafeaua,
– 10 lei nu-mi ajung pentru un pachet de ţigări.
Cumulând, adunând leu cu leu, ban peste ban, ajungem să oferim:
– o masă caldă pentru un copil – 10 lei,
– o şedinţă de terapie pentru un copil cu dizabilităţi – 25 lei;
– o săptămână de ajutor la teme pentru un copil sărac – 50 lei;
– chiar o lună de orientare profesională pentru o mamă singură pentru a-şi creşte copilul – 100 lei.

          Mai exact?

     Cel mai simplu mod de a dona e prin platforma online GALANTOM. După ce aţi intrat accesaţi butonul „Vreau să fac o donaţie”. Veţi fi condus pe pagina în care puteţi selecta/introduce suma pe care doriţi să o donaţi şi veţi completa câmpurile obligatorii. După, click pe „Donează”. Mai trebuie doar să completaţi câmpurile cu datele cerute şi gata, „Plătesc în siguranţă”. 

    Ori, donaţi prin depunere de numerar la oricare din sucursalele Raiffeisen Bank, în unul din următoarele conturi:

LEI: RO 67 RZBR 0000 0600 0510 0708

EURO: RO 72 RZBR 0000 0600 0805 8342

USD: RO 97 RZBR 0000 0600 0520 4928

Nu uitaţi CUI-ul, 16579546

Foarte important – menţionaţi pe dispoziţia de plată „pentru proiectul susţinut de Alexandru Alupei”! 

    Sau, evident, puteţi achiziţiona kilometri şi prin transfer bancar. Conturile sunt aceleaşi, la fel şi menţiunea pe care trebuie să o faceţi.

          In concluzie

     Oferim speranţă, ajutor şi o şansă la un viitor mai bun copiilor care se străduiesc să aibă o viaţă mai bună. Şi, egoişti fiind, vom vedea şi noi Europa din ataşul bicicletei. 😉

Bicicletă sau maşină?

     Vremea deloc frumoasă de la sfârşitul săptămânii trecute era propice pentru numărat bani şi făcut copii privit la televizor. Desertul a constat în Salonul de Biciclete şi Accesorii, Expobike şi Salonul Auto Moto. Astrele s-au aliniat, expoziţiile au picat la ţanc.

     La Băneasa, în hangarele care găzduiesc doar aer şi de câteva ori pe an diferite exponate, câţiva importatori şi-au încordat muşchii. În centrul atenţiei, fascinanta bicicletă. De la cea mai simplă şi accesibilă la cea-mai-cea. Şi o mare de oameni: mulţi gură-cască, împătimiţi ai fenomenului, gospodine, casnici, aroganţi peste poate, ciclişti profesionişti. Ce mai!, lume pestriţă. Printre ei salivam şi eu la o bucată din tortul târgului. Doar frica de diabet m-a făcut să mă abţin. „Am sau nu nevoie de ceva? Nu contează, îmi vine să cumpăr chiar şi un bidon, orice!”. Continuă să citești Bicicletă sau maşină?

Agonie, extaz şi … agonie

     Tresar la prima oră a dimineţii. E şapte şi m-am trezit fără alarmă sau cocoş. Obişnuinţa, of! Arunc o privire pe fereastră şi imediat ochii se măresc, cam cât cepele. TransfagarasanParbrizele maşinilor sunt albe!  Crezând că am dormit mai multe luni, consult calendarul. Nimic nou, tot sfârşit de iulie. Gradele din termometru nu-mi stârnesc curiozitatea, mă bag iar sub plapumă. Mai picotesc, mai moţăi, ba pe stânga, ba pe dreapta, puţin pe spate, dar nu mai adorm. Nu-s odihnit, iar ligamentele genunchilor mă jenează, chiar dor. Nici ele nu s-au odihnit. Mai mult, suferă niţel. Cumva le potolesc, încălzindu-le bine, ia la nouă şi ceva mă întind la drum, direct pe pantele abrupte a ultimilor 15 km ai Transfăgărăşanului argeşean. Continuă să citești Agonie, extaz şi … agonie

Plec la mânăstiri

    Au trecut opt ani de plimbări programate cu mult, mult timp înainte. Ştiam din vreme fiecare cotlon, fiecare stradă şi obiectiv pe care urma să-l descopăr la faţa locului. Europa mi-a arătat a sa goliciune, exact formele pe care am dorit cele mai mult să le ating, să le mângâi. Incitant! Descoperisem un colţ. Însă soarele a apus… Începea noaptea polară.

    M-am trezit ca un nou-născut, exact aşa cum am fost făurit. Cu fundu-n sus, smiorcăit şi înfometat, bombăneam. Chiar tre` să-mi fac programul după voia celorlalţi? Continuă să citești Plec la mânăstiri

De la Arbore la Putna

 – Să înţeleg că nu mai am ce vizita?

 – Poţi vedea casa, ş-atât. Spune-mi!, d-aci, încotro?

 – Nea Vasile, La Putna, prin Rădăuţi. Sper să ajung până la amurg.

 –  Du-te, ficior, cu Dumnezeu înainte! Dar nu te sfătuiesc să apuci spre Volovăţ, îi prost drumul. E neasfaltat. Mergi pe la Milişăuţi, iar la troiţă faci stânga.

 –  Aşa fac. Mulţumesc mult de tot pentru timpul acordat. Să ne vedem cu bine!

 – Doamne-ajută, băiete!

    Şi dus sunt, plin de energie, euforic. Dar dealul şi al său urcuş lung îmi curmă elanul. Toropeala mă moleşeşte şi nici măcar nu adie vântul. Răzleţ, umbra arborilor mă fereşte de arşiţă. Sudoare abundă, dar totul se risipeşte pe scurta coborâre.

    Văd şi troiţa din Milişăuţi. E chiar în centrul satului. Cu mişcări atente şi lente traversez şoseaua, pentru a mă înscrie lângă marginea din dreapta. Cred că mi-a căzut glicemia. Probabil am pierdut-o undeva pe drum. Nu-i nimic, ROM cel mic îmi dă putere să ajung la Rădăuţi. Sunt doar nouă kilometri.

    Tot drumul mă gândesc doar la o ciorbă rădăuţeană. Mai greu e cu găsitul unui local în care să o pot mânca. Însă aşteptarea a meritat. Ciorba, asezonată cu un ardei exasperant de iute, îmi ajunge direct la suflet. Iami-iam!

     Îi simt încă savoarea, şi deja mă plimb prin curtea celui mai vechi monument religios construit din piatră.

    Mănăstirea Bogdana a fost construită în 1359, sub domnia lui Bogdan I, ca necropolă voievodală. Aci se odihnesc primii domnitori moldavi: ctitorul, Laţcu-Vodă, Roman I, Ştefan I şi Bogdan Voievod. Poate şi din cauza poverii istoriei bogate pe care o poartă, aşezământul pare tern. Hai, totuşi, să văd şi interiorul. Da, are culoare. Monotonia e spartă de picturile din altar. Datează din secolul XV.  Şi cam atât.  Odihnească-se în pace!

     Au trecut două ore peste miezul zilei. Soarele-i la zenit, dogorăşte. Să mă ascund de el în parcul oraşului sau să-l înfrunt? Mă scormonesc de-o monedă,  şi întru-un târziu o găsesc. Dau cu banu`. Se ridică, se învârteeeee … şi cade. Pffff, tre`să plec!

     Până la Putna sunt 32 km via Gălăneşti şi Vicovu de Jos. Două treimi din drum sunt parcurşi exact sub soare. Rezultatul?, se poate observa pe braţe şi picioare. O nouă vară pe care o voi petrece la plajă, în tricou şi pantaloni lungi. Nu pot apărea în public chiar aşa!

     Şi dăi, şi liptă cu asfaltul care mai-mai că se prinde de cauciucuri. Şontâc, şontâc, înaintez. Cumva, totul se animă. Mai bine spus, şoseau. Multe care ticsite cu fân şi o grămadă de cireşari, căci atât în stânga cât şi în dreapta sunt numai cireşi. Cerşesc şi eu câteva. Ficiorul, căţărat pe capota unui tractor, nu prea are simţul măsurii. Primesc două crengi. Mi-e cam jenă, dar depăşesc momentul.

     Savurând fructele am uitat şi de soare şi de tot. M-am trezit la poarta celui mai puternic nucleu monahal românesc. Sunt la Mănăstirea Putna.

     Din ansamblul ctitorit de Ştefan cel Mare între 1466 şi 1469, se mai păstrează doar turnul trezoreriei. Edificiul e impozant şi impresionant. Poate şi datorită faptului că aici îşi doarme somnul de veci însuşi Ştefan, marele domnitor al Moldovei, dar şi membrii familiei. Înconjor lăcaşul şi intru în muzeul amenajat în incinta mănăstirii. Normele de securitate seamănă cu cele de la clădirea parlamentului britanic. Oarecum de înţeles, căci găzduieşte manuscrise, obiecte de cult şi ceramică, toate din perioada medievală. Îmi par mai puţin interesante. Sunt atras de colecţia de broderii bizantine. E considerată printre cele mai frumoase din lume. Subscriu!

   Auzisem că biserica mănăstirii a fost pictată şi în exterior, dar datorită alunecărilor de teren şi a invaziei cazacilor, a fost devastată, iar după reconstrucţia sa dintre 1653 şi 1662, exteriorul nu a mai fost pictat. Păcat.

   Păşesc în casa Domnului, şi imediat privirea-mi fuge spre mormântul domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt. Preţ de câteva clipe mă reculeg … , stând exact, fix în faţa cavoului. Nimeni nu mai poate face vreo poză. Murmurul celor din spate, în crescendo, m-a trezit, şi am început să-mi croiesc drum printre privirile încruntate ale fotografilor. Oare de ce-s nervoşi?

  Nu mai acord o prea mare atenţie restului interiorului. Ies, gândindu-mă de ce oare în popor se spune că Mănăstirea Putna a fost un izvor nesecat al bogăţiei de Dumnezeu şi de neam? Poate-mi spune mama-bună, când ajung acasă. Până atunci aflu ce e o mănăstire… Credeam că e altceva.

   Gata, plec. Îmi îndrept ghidonul spre ieşire şi pornesc. Bag de seamă că nu am o destinaţie anume, dar cumva, nu ştiu cum, ghidonul trage dreapta, spre aleea lăturalnică. Mă prind repede; spre chilia în care a trăit sfetnicul cel mai apropiat al domnitorului.

    Parcurg aproape un kilometru până la ditai stânca în care Daniil Sihastrul şi-a săpăt o grotă în care a dăltuit un paraclis. Mă aşteptam să observ doar urmele palpabile lăsate de Daniil: altar, naos, pronaos şi chila săpată dedesupt, tot în piatră. Dar nu a fost chiar aşa. Sub scară am găsit amenajat un loc, la prima vedere, pitoresc. Un nene s-a gândit că această chilie ar trebui păzită şi îngrijită, iar din acest motiv s-a instalat aici. Asta bag de seamă văzând plapuma şi cele câteva ţoale aşezate ordonat. A!, mai e şi o cutiuţă goală, pe fundul căreia sunt aranjate câteva monezi şi două bancnote.

   

   Apusul mă cam zoreşte, aşa că plec. Unde? Să caut o gazdă … Pot spune că m-am pripit, deoarece nu am avut nevoie decât de zece minute pentru a găsi Casa Maria.

   Maria, gazda, e minunată. Aş vrea să povestesc cu dânsa ceasuri întregi, dar nu prea mă mai ţin balamalele. Poate mâine dimineaţă. Acum vreau doar să mă spăl şi să mă afund într-o plapumă. Mă scuz, ignor grădina şi răcoarea serii, şi urc la mansardă. Nici un duş, nimic. Cad lat pe colţul patului şi adorm îmbătat de miresme.

traseul celei de-a doua zile

http://www.bikemap.net/route/1831051#lat=47.77949146018&lng=26.058323583984&zoom=10&maptype=ts_terrain

Inca nu stiu …

   Vacanta, concediu? Nici vorba. Telefonul s-a transformat intr-o goarna, spargandu-mi timpanul. La 7 .00 am sarit din pat, gata, gata sa-l rog pe tata sa-mi calce camasa in carouri, „stii tu; aia care-mi place mult”. Sezand pe marginea saltelei, roteam privirea prin camera, mai degraba salon, si nu prea intelegeam … O fanta de lumina slaba viola obscuritatea incaperii, strecurandu-se printre draperiile sifonate. Cateva frisoane au fost suficiente, revigorante. Sprijineam pervazul privind cu ochii cat cepele plafonul norilor cenusii, vestitori ai unei zile „minunate”. Patul ma imbia, dar stiam ca voi avea soarta cainelui. Trebuia sa ma urnesc, indiferent de starea vremii.

    Cu harta sub brat paseam spre sala de mese. N-a fost greu sa gasesc loc. Incaperea pustie sugera prezenta unui singur oaspete, micul dejun era pregatit pentru o singura persoana: o farurie, un pahar, o cana, doua felii de sunca, cred, doua chifle, o bagheta cu graham, dulceata de … cine stie?, putin unt, branza topita, cascaval, miere, ceai si suc de portocale. Si tacamuri. Un discret bon appetit mi-a mangaiat urechea, venit dinspre bucatarie.

    Savuram ceaiul cald, putin dulce, consultand harta. Ce zi! Imediat dupa start urma pasul Alp, 1099 m.Vazand harta, domnul de la bar nu s-a putut abtine, ocupand scaunul alaturat mie. „Incotro?”.” Spre Graz, via Alp”. O grimasa si un dezacord total din parte dansului. Intr-un final m-a convins ca trecatoarea e criminala, sfatuindu-ma sa aleg ruta mai usoara, chiar daca mai lunga, prin Bruck a.d. Mur.  Mai mult, m-a asigurat ca, in ciuda relativului plat al reliefului, peisajul este mai frumos decat cel prin trecatoare. „Tipu-i sarit, dar totusi, de-al casei. N-are motive sa spuna tampenii”. Ce sa fac?

    Auf wiedersehen, si pornesc imbracat cu toate hainele. Rece, umiditate. La intersectie m-am oprit cateva momente pentru a da cu banul: inainte spre Bruck sau prin munti? Tot timpul, drept inainte! Dar de multe ori am luat decizii … nu prea bune. Acum ce va fi? Imediat a inceput ploaia. Un mic chiosc, o statie de autobuz,  mi-a oferit adapost. Un tanar cuplu impingea un carucior, iar pe sosea doar doua masini. Atat mi-a fost dat sa vad timp de un sfert de ora, cat a plouat. Pustiu!


     Zecile de kilometri pana la Graz m-au facut sa ignor picaturile razlete, asa ca am incalecat, dar nu inainte de a „incalta ” doua pungi pentru gunoi. Trebuia sa protejez cumva incaltarile, si implicit sa-mi pastrez picioarele uscate. Ce caraghios, dar practic!

    Cei 55 km pana la Bruk au fost relaxanti, intr-o foarte lina coborare, acompaniat de cursul molcom al raului Murz. In ciuda falsului plat, mi-au trebuit patru ore presarate cu trei pauze, de ploaie. A doua a fost si cea de masa. Singurul magazin deschis a fost intr-o benzinarie, uitata de lume, la marginea unui catun. Trei chifle pline cu de toate au fost suficiente pentru un pranz, pot spune copios, in ciuda pretului. O mica avere in raport cu calitatea. Asta e, doar e duminca, iar pe aici lumea se cam respecta. Grilaje si obloane peste toate buticurile. Doar liniste, relaxare si … un om , liber? Dizer Ola!

…

    La confluenta raurilor Murz si Mur se afla cochetul Bruck, cu a sa piata centrala strajuita de cladiri multicolore. Privind spre stanga, pentru o fractiune de secunda m-am reintors la Venetia. Kornmesserhaus, caracteristica goticului venetian, se detasa de restul cladirilor, elegante, frumos pastelate. O adiere mi-a daruit un voal fin de apa,  probabil venerabila fantana de alaturi, sec. XVII, s-a simtit ignorata.

    Nu-mi permit sederi indelungate, fiind doar la jumatatea zilei. Destul de dificil a fost sa ies din oras, stradutele intortochiate dandu-mi de furca. Ma bufneste rasul, dar am avut nevoie de ajutorul a cinci persoane pentru a fi indrumat  spre iesirea catre Graz. A meritat circul. Greu de imaginat, dar prin aceast colt de lume, biciclistilor li se acorda un minim de atentie. Nu numai lor, in general … tuturor. Pana in capitala Stiriei, pedalam aproximativ 50 km pe o radweg (pista de biciclete), Murradweg. De necrezut! O limba de asfalt putin mai ingusta decat o banda destinata autoturismelor, doar pentru biciclete, amenajata fara cusur, intr-un cadru natural pe masura:

     O noua aversa de ploaie, nu mai stiu a cata, mi-a intrerupt inaintarea. Oricum, bun prilej pentru o mica gustare: o ciocolata si trei mere. Savurand potoalele ma tot gandeam cat de greu trebuie sa le fie localnicilor. „Cum ajungem de la Bruck la Graz?” Pai nu au multe solutii, doar cinci:  cu autoturismul pe soseaua nationala sau autostrada, cu o ambarctiune pe cursul raului, cu bicicleta pe radweg, sau cu trenul. Fericiti cei care nu-si pun intrebari!

     La intrarea in Graz au disparut indicatoarele. M-am „inecat” la mal. Norocul meu a fost un roman stabilit din 90 in Austria, acesta luminandu-mi calea. Cu chiu, cu vai, gasesc Altstadt-ul.

    Orasul e incantator. In centrul vechi m-a intampinat triunghiulara Hauptplatz, in mijlocul careia se afla statuia unchiului imparatului Franz Joseph, Johann, arhiducele care a contribuit la modernizarea asezarii. In fata sa, rathaus, o cladire neorenascentista din sec XIX. In stanga vad si cea mai mare statie de tramvai. E imensa! Piata e un adevarat furnicar, bun loc de plecare pe strazile intesate de magazine, care se pierd printre cladirile frumos colorate. Inima orasului e strajuita de Schlossberg-ul aflat pe dealul care domina orasul.

     

    Incantator! Dar pana am incercat un bancomat. Cardul nu merge! O fi de vina ATM-ul, e stricat. Un nou bancomat si aceeasi problema.  In buzunar doar 17 euro. Ce fac? Poate nu pot extrage numerar, dar sigur va functiona la vreun motel.

    Ceasul batea 20.00. Imi faceam curaj, la o bere. Band-o pe treptele de la baza statuii, a aparut Heinz, un austriac de aproximativ 40 ani. Biciclist si el, nu a durat prea mult sa aflu ca ne-a vizitat tara, evident pe bicicleta. De fapt, vazuse  din sa mai multe tari europene. Asa o fi?! P0vestindu-i patania, s-a oferit sa ma conduca spre doua moteluri, low cost, ceva studentesc, asa … pentru calatori. Danke, te urmez! Un stabiliment oferea cazare incepand cu 60 euro (chiar ieftin), iar al doilea era plin. Urma sa-l intreb unde-i gara, dar mi-a luat-o inainte si, dupa ce a dat un telefon, m-a invitat sa dorm in apartamentul sau. Asta da „ospitalitate” nemteasca. Mi-au trebuit cateva momente sa-mi revin din surpriza. Oricum, riscurile erau de partea amandurora, necunoscandu-ne. Nu era nici timpul si nici locul suspiciunilor. Eu eram romanul  invitat in casa austriacului!  Se pare ca nu suntem toti tratati la fel de urat peste hotare.

    In drum spre casa, Gregoar din Moldova (asa s-a prezentat), m-a rugat sa-i salut pe romani, oferindu-mi o doza de bere in schimb. Numai bine! In balconul apartamentului am savurat berea primita-n dar, sfatuit fiind de Heinz sa modific putin traseul de maine. Urma etapa maraton a voiajului, fiind si deluroasa, cu o culme pe la vreo 1200 m. Asigurarile primite in legatura cu monotonia primilor 40 km ai zilei, coroborat cu dificultatea urmatorilor,  m-au pus serios pe ganduri. Ma asteptau doua ascensiuni dificile. Pasul Pack, 1169 m si trecatoarea Griffen, 708 m, ultima parte a acesteia cu o panta de 12%-16%! Alternativa propusa de Heinz era de a parcurge cu trenul distanta pana la Koflach,  45 km, localitate situata la baza trecatorii Pack. In fapt, ne mai depinzand de cort si amplasarea sa in campinguri, sunt liber ca pasarea cerului.

    Foindu-ma, am adormit apasat de o multime de ganduri, toate concentrate intr-un singur punct. Dar nu mai conteaza.  Si totusi, se pare ca cineva, acolo Sus, ma iubeste!

    Gutten nacht!