Cândva pe munte era altfel. Cândva bunicii trăiau. Toți patru. Cândva nu aveam spre patruzeci ani, nici nu existau aceste închipuiri. Cândva nu eram tată (cel puțin nu știam). Cândva aveam alți prieteni cu care nu făceam hiking, doar drumeții. Dar, fără excepție, mereu m-am simțit acolo, pe drumuri și cărări de munte, prin văi și pe creste, în elementul meu. Chiar și când îmi era teamă de întâlnirea cu vreo sălbăticiune.
Sâmbătă nu am înhățat o recuzită demnă de o plimbare. Am apucat una ponosită: un fel de rucsac în care am zvârlit un bidon cu apă, două mere și două banane mici, o geacă nici prea groasă nici prea subțire. Sprijinit de-un băț am vârât picioarele într-un fel de ghete. Pe Doris nu am înhățat-o, era deja la ușă. Mi-am permis; ieșeam Continuă să citești Atunci și acum. Un munte
AlexandruAlupei .Blog 