Etichetă: Drau

Dolce vita!

    Guten morgen! Şi ce bună e! Sunt atât de obosit încât, culmea, nu mai simt. Doar mişcările sunt mai greoaie. Cred că buna dispoziţie m-a ajutat să urc treptele spre mansardă, către sala de mese. De fapt, e un fel de verandă, plină de jardiniere. Cum nimic nu e gratis, pot spune că am avut parte, mai degrabă, de … o gustare. Ăsta-i rezultatul negocierilor de ieri, când am bătut palma pentru o camera cu cadă plus masa de diminează. Nu mai spun că mi-a luat ochii  şi cu o bere, aşa, din partea casei. La ce mi-a pus omu` asta, Gregor, pe masă, tariful plătit – 23 de euro – e exagerat. Deh, ce să fac? Să fie sănătos!

    Buna dispoziţie e la loc de cinste. M-am lăudat puţin unui cuplu de germani, din Munchen parcă, cu a mea călătorie. Ei m-au abordat, iar eu nu m-am putut abţine. Nu păreau prea încrezători în ceea ce spuneam, probabil şi din cauza limbajului mâinilor. Noroc cu harta, aşa am reuşit să le explic puţin despre ce e vorba.

    O poză de grup şi călare pe bicicletă. Aveam de pedalat doar 13 km, până la Seeboden. Hotărârea era luată. Pauză!  Tre` să mă odihnesc niţel. Nici nu puteam alege mai bine, malul lacului Millstatter, cu atât mai mult cu cât înotul relaxează corpul. În cel mult o oră pot striga, chiar dacă sunt în inima Austriei, . . .  dolce far niente! Ne naştem pentru a muri sau pentru a trăi?

     Euforic peste măsură, pornesc în, deja, arşiţa dimineţii. Spre paradis! Soarele arzător m-a forţat să-mi acopăr creştetul cu băscuţa de soare. Borurile pălăriei fiind prea înguste, permiteau soarelui să-mi jeneze privirea. Cozorocul căştii, fiind mai lung, ar fi suficient pentru a-mi proteja vederea. Ia casca de unde nu-i! Pe portbagaj doar izopremul, iar de ghidon atârna doar geanta. Unde-i casca? Cândva îmi voi uita capul pe undeva. Gata, îmi amintesc! Am lăsat-o pe capota maşinii, în garaj. Am pierdut doar o oră. Pedalasem deja 7 km. Of! Bine că am recuperat-o. Eu căscat, dar şi Gregor.

–  Te-ai întors după cască, aşa-i?

„Nu, mi s-a făcut dor de dumneata.”

– Mda. Am lăsat-o pe maşină.

– Am văzut că ai plecat fără ea, dar nu te-am strigat. Credeam că vei observa.

 Mă ia la … mişto?

– Bine că nu mi-am dat seama pe la Innsbruck. Ce făceam? Îmi cumpăram alta, nu? Mă puteaţi striga, nu depuneaţi un efort prea mare!

Râde! E clar, ceva e în neregulă.

– Auf wiedersehen, îi spun.

Se uită lung, parcă prin mine. Omu-i sărit!

– Stai! Te rog ia nişte cărţi de vizită şi împarte-le prietenilor tăi, acolo în România.

– Cu mare plăcere, dar data viitoare. Paa!

   I-auzi! Mai devreme nu m-a putu striga, dar acum a ridicat tonul, amintindu-şi că-i pot promova afacerea. Hmm!

   Până la Spittal m-am delectat, privind înălţimile masivului Hohe Tauern. Ce vise! Mâine traversez muntele, pe celebra Großglockner-Hochalpenstraße, undeva pe la 2.500 m deasupra nivelului mării, la umbra celui mai înalt vârf din Austria, Grossglokner – 3.798 m. Până una-alta, merg la plajă.

  Pentru o secundă am trăit senzaţia că sunt acasă, la Braşov. Intrarea în centrul oraşului Spittal este identică cu Poarta Schei. Parcă e totuşi o diferenţă. Aici culorile sunt vii, mai vesele.

  Oraşul îşi datorează numele azilului pentru săraci construit aici, loc în care se puteau odihni şi drumeţii care doreau să străbată trecătorile montane. Înţeleg din dialogul cu localnicul că acest azil nu mai există, dar în schimb, foarte multă lume ne vizitează oraşul datorită Schloss Porcia, un castel construit în stil renascentist, cu mult rafinament. Afirmaţia îmi sună a pleonasm.

– Dacă nu sunteţi foarte atras de artă, vă recomand vârful Goldeck.

– Nu sunt un cunoscător, dar fiind vorba de Renaştere nu pot fi indife…  ce munte îmi recomandaţi?

– Cel din spate, Goldeck, 2142 m.

– Mulţumesc, dar sunt cu bicicleta într-o tură destul de lungă. Nu-mi permit să pierd o zi bătând cărări montane.

– Nu e nevoie, puteţi lua telecabina.

– Bine omule, dar ce fac cu bicicleta? E casa mea. Am şi bagajele, tot. Nu-mi permit să o las nesupravegheată.

 Dintr-o dată devine sobru. Un zâmbet arogant în colţul gurii şi tună:

 – În acest colţ de lume oamenii sunt cinstiţi, nu ştiu să fure.  

   A făcut stânga-împrejur şi a dispărut printre alţi cetăţeni. Incapabil să-i dau vreo replică, am rămas năuc timp de câteva secunde. Ce-ar mai fi de spus? Probabil i-am jignit comunitate, doar gândindu-mă să nu las bicicleta supravegheată. Le am eu pe ale mele, dar mai mult ca sigur şi el pe ale lui.

   Mă tot gândeam la incidentul de mai devreme. Nici mâncarea nu prea intra, nu mai zic de lipsa poftei de mâncare. Să încerc măcar o nectarină. S-au făcut cinci! Savurându-le în parcul din centrul oraşului, priveam trecătorii. Parcă nu mai erau chiar prietenoşii pe care i-am tot văzut în ultimele zile. E doar subconştientul? Autosugestie? N-am găsit răspunsul. Poate-i mai bine. Oricum, parfum la tot pasul…

  

    Şi până la urmă, ce am de pierdut? Fiind în preajma celor mai înalţi munţi din Austria, gândindu-mă că pot admira şi ceva din Dolomiţi, ei nefiind prea departe, mă hotărăsc să urc. Nu am cine ştie ce haine călduroase, dar merita încercat. Totuşi, ce fac cu bicicleta? Am legat-o lângă casa de bilete, în dreptul unei camere de supraveghere. Borseta de ghidon, gentuţa în care aveam cardul, buletinul şi alte câteva accesorii indispensabile, am lăsat-o în grija casieriţei. Până la urmă, singurele indispensabile sunt câţiva euro şi aparatul foto.  

     Telecabina porneşte chiar de pe malul apei, trecând peste râul Drau, pieptiş deasupra pantelor înclinate. Înaintează destul de repede. Înbucurător e faptul că din interior se pot face poze. Şi ies chiar bine, aproape perfect. Explicaţia ar fi …  a da, geamurile sunt aproape imaculate!

   Sus, doar vândtul, cerul, câţiva nori şi … eu. Oare? Nu, nu chiar. Ciudat, căci nu văd pe nimeni. Ehe, descătuşare, dar zâmbetu-i amar. Mi-aş fi dorit să fiu nesimţit. În schimb, devin puţin nostalgic. Locul e propice … Mi-ar plăcea să revin, aşa că nu mai parcurg cei câţiva zeci de metri până-n vârf. Nu trebuie să merg chiar peste tot, asta pentru a lăsa ceva şi pentru altă dată. E chiar un motiv bun pentru a reveni, cândva, oricând.  

   Vântul rece şi răcoarea berii mă dezmorţesc. Ce bine! Chiar trebuie să cobor. Mi-e …, foame şi frig. Coborârea durează câteva minute; priveliştea e grozavă. Se vede şi lacul Millstatter. Am senzaţia că ne vom opri în apă, însă, până acolo, la Seeboden, mai am de pedalat câţiva kolometri. Of, nimic din ce-i plăcut nu obţii fără efort!

   Jos, la poalele muntelui, aeurul era irespirabil. Pur şi simplu, mă sufocam. Ca totul să fie perfect, mai ardea şi soarele. Tot ce doream era o baie. Pentru a mă putea aşeza pe şa a trebuit s-o ud, cu multă apă. Mai-mai că sfârâia. De nedescris senzaţia resimţită în momentul în care am intrat în contact cu şaua. Aaaah! :(.  Ne-am împăcat cumva şi ne-am suportat cei 7 km rămaşi până la destinaţie. A fost chiar plăcut. Drumul trece printr-o săpătură adâncă, strâmtă şi abruptă, … chiar un defileu. Susurul apei şi răceala stâncilor m-au răcorit. 

    La un momentdat, printre două maluri, zăresc lacul. Am ajuns! E aproape trei, dar mai am restul zilei pentru relaxare. Şi acum, ca-n urmă cu câteva zile, instinctul mă face să gonesc. De data aceasta mă dezmeticesc repede. Unde mă grăbesc? Nicăieri. Vreau doar să zac. Lacul este măricel, nu chiar de talia Worthersee. Espre deosebire de fratele său mai mare, Millstatter nu are faima şi preţurile mari. Mi-am data seama de acest aspect, relativ repede, după cele câteva pedale date pe malul lacului. Tarifele pentru cazare sunt sensibil mai mici, produsele vândute la tonete sunt şi ele inferioare, iar marea majoritate a turiştilor sunt trecuţi bine de prima tinereţe. Probabil, nici viaţa de noapte din jurul lacului nu este lafel de spectaculoasă. În schimb, cred că sunt atraşi împătimiţii de surf şi iachting. O mulţime de pasionaţi ondulează luciul apei.

 

     Nu-mi vine să cred! Voi avea timp pentru … orice! Nu tre` să mai pedalez, cel puţin până mâine. Perfect, mă refac. Poate spăl şi nişte rufe. N-ar strica. Se cam impune :).

    Găsesc o gazdă, dar nu foarte uşor. Vreo trei pensiuni nu mi-au plăcut, alte patru aveau preţuri cam ridicate pentru bugetul meu, iar doi proprietari au refuzat să-mi spele hainele – parcă ar fi făcut-o gratis. Locaţia aleasă avea câte puţin din toate: preţuri acceptabile, poziţionare perfectă, chiar pe malul apei, iar gazdele drăguţe. Nu spălăm rufe, dar vă putem împrumuta detergent. 

   Am primit o cameră foarte cochetă, la etaj, ce oferă o perspectivă superbă asupra lacului. Supermarketul de peste drum m-a ajutat să sar peste o cină la terasă. M-am burduşit cu dulciuri, în special ciocolată. Iami! O siestă de câteva minute a fost suficientă. La treabă!

   Potrivesc apa, puţin călduţă. Torn puţin detergent, omogenizez şi introduc tricoul. După câtevam minute lăsat la înmuiat, încep splălarea propriuzisă. De neimaginat! Toată baia era stropită, mocheta îmbibată băltea, iar oglinda reflecta imagini diforme. Asta s-a întâmplat după ce am spălat un tricou. Mai aveam încă unul, doi pantaloni şi două perechi de şosete.  Pentru ce-am făcut în baie, probabil n-aş fi primit camera nici pentru o sută de euro. Ce mai contează, mi-am spălat garderoba. Până dimineaţă ar trebui să se usuce.

    Cobor timid treptele spre parter. Nici un sunet. Parcarea plină de maşini trăda aparenta linişte. Unde-s toţi? Discreţie totală. Mă rătăcisem. Păşam cu grijă, ca nu cumva să deranjez. Dar pe cine? Clădirea părea pustie. Trecând prin living, tresar. Un sforăit îmi distrage atenţie, speriându-mă. Doi vârstnici dormeau îmbrăţişaţi, pe o canapea. Unde nimerisem? Nu-mi reveneam. Aşa ceva! Văd un geam, o uşă spre grădină. Printre flori se zăreşte lacul. Gata, am ieşit.

   Salut câţiva meseni, zăresc un şezlong liber şi pornesc spre el. Fiind atent să nu calc florile, lovesc un câine. Mrrrr! Cuminte, şezi, raus, of, of! Două comenzi în germană l-au liniştit. Dankeschon, îi strig. Îmi răspunde cu un zâmbet. Sub un arbore, la doi paşi de apă, mă tolănesc în şezlong. În sfârşit linişte. Asta până să vină câţiva puşti la ştrandul din vecinătate. Cred că nu mai sunt la prima tinereţe. Chiar aşa să mă deranjeze veselia unor copii! Timpul nu iartă. Totuşi, e prea frumos să nu mă relaxez. Cu un mic efort reuşesc să-i ignor pe zăpăciţi. Cei din jur, mai în etate, vegetau. Au probleme sau se odihnesc?  Eu nu pot sta locului nici cinci minute. Mă foiesc, mormăi, pufnesc. Decât să primesc o scatoalcă, mai bine plec. Fac o baie.

   Intrarea în apă se face pe trepte, ca la piscină. Indicatoarele mă avertizează să nu sar pentru a nu stropi şi a deranja. Bine, regulie sunt reguli, trebuie respectate. Culmea, dar şi cei mai mici respectau întocmai aceste reguli. Destul de multă lume se bălăcea, dar apa era incredibil de limpede. M-am dumerit repede, solul nu era mâlos. Pietrele de pe fundul apei erau nemaipomenite pentru terapie. Un excelent masaj pentru tălpile greu încercate. Câteva braţe spre larg, de mai multe ori, reuşiseră să-mi relaxeze tot trupul. Cu adevărat relaxant!

 

  O dată cu asfinţitul, au apărut ţânţarii. Dintr-o dată plajele s-au golit. Nu m-am putut abţine de la încă o baie. A fost şi cea mai revigorantă. O linişte desăvârşită a acoperit totul. Doar câteva broscuţe concertau, undeva în stuful din depărtare. Făcând pluta, pe spate, eram legănat foarte uşor, gata-gata să aţipesc. Eram unduit aşa, cam cum e în viaţă. Tot timpul e o luptă între minte şi suflet. Distingeam şi câteva stele. Dacă am şi eu una, am găsit-o! Evident, e cea mai strălucitoare!

    Nu puteam trage storurile înaintea unei plimbări. Nu cu bicicleta, pe jos. O încântare, mai ales că se răcorise. Seara, staţiunea a fost agitată. Liceeni extrem de gălăgioşi, probabil veniţi în tabără. Doar ei ştiu de ce au ales acest loc pentru recreere. De fapt, un loc propice pentru … treaba lor. Seniori eleganţi, însoţiţi de doamne cochete, îşi făceau plimbarea de seară, probabil întorcându-se de la restaurant. Câteva cupluri de tiner părinţi cu ale lor odrasle deja adormite, poate şi din cauza greierilor.

   Spre miezul nopţii ajung în cameră. Sunt epuizat. Apuc să fac un duş şi mă trântesc în pat, încrucişând mâinile sub ceafă. Nu cred că pot traversa masivul Hohe Tauern prin Pasul Hochtor. Sau pot, dar asta înseamnă sfârşitul turului. Noapte e un sfetnic bun. Atât de bun încât nu pot dormi. Sunt atât de obosit încât nu am somn. La televizor, nimic interesant, aşa că-l închid. Să număr câteva oi? N-am încercat niciodată. Nici n-o voi face.

   Gândul îmi fuge acasă. Chiar dacă-i târziu, transmit un SMS. După doar câteva minute primesc răspuns. E un apel! Vocea caldă, drăgăstoasă se aşterne în şi lângă mine. Mă afund şi eu în perna pufoasă, îmbrăţisând-o.    

Riviera austriacă

   Ieri seară o rugasem pe hangiţă să-mi dea deşteptarea cu jumătate de oră înaintea micului dejun. Părea dânsa mai robustă, dar nu mi-am imaginat că va ciocăni cu pumnul. Bine că n-a intrat peste mine! Două bubuituri în uşă mi-au curmat visele. Şi ce vise! Dar nu vă privesc! Oricum, sunt doar pentru mine.

   E opt. O rază de soare îmi încălzeşte glezna piciorului drept. Încerc să-l bag sub cearşaf, dar sunt neputincios. Pot ridica doar capul. De la gât în jos, sunt ca plumbul. Pur şi simplu, nu mă pot mişca! Aş vrea un masaj. Să rog gazda? Nu, nu-i o idee prea bună. Sau … ar fi o variantă – mi-ar curma suferinţa.

   Privirea fixează tavanul, iar mintea-mi pregăteşte itinerariul. Trebuie să recuperez întârzierea de câţiva kilometri şi să ajung pe malul lacului Millstatter, la Seeboden. Cum pot pedala 120 km în asemenea condiţii? De fapt, mă pot ridica în capul oaselor? Aceasta e întrebarea.

   Cu chiu, cu vai, mă urnesc sub duş. Am pornit robinetul, lăsând apa să curgă la intensitate maximă. Revigorant. Chiar un masaj plăcut. Deja era mult mai bine. Asta şi după ce m-am pudrat puţin, evident, cu pudră de talc. Zâmbetul mi-a revenit în drum spre sala de mese. Va trebui să schimb meniul. M-am cam saturat de şuncă, unt, brânză topită, pâine, gem şi ceai. Offf! Pe masă şedeau toate cele enumerate mai sus. Nu-i nimic. Azi mănânc prânzul în oraş. Dar până atunci, la masă!

   După toaletarea lanţului – curăţat, gresat – încerc şaua bicicletei. O luptă surdă măcina totul în mine. E imposibil să pedalez astfel! Ca totul să fie bine, în afara ghidonului şi pedalelor, nu trebuia să interacţionez cu bicicleta. Doar gândul că azi voi avea parte de plat m-a făcut s-o iau din loc. Şezând într-o rână, când pe stânga când pe dreapta, înaintez. Şi merge chiar bine! E  drept, şoseaua e într-o coborâre uşoară.

   Până la Klagenfurt m-am delectat cu minunatul peisaj oferit de culmile Karawanken Alpe. Superb! Masivul formează graniţa naturală cu Slovenia şi, puţin, Italia.

   Starea de bine mi-a cuprins tot trupul … şi sufletul. Nu mai simţeam nici o durere, usturime, nimic. Ciudat, dar şi oboseala m-a părăsit! Eram revigorat, poate şi din cauza vântului. Adia uşor, ondulând lanurile de cereale de la poalele munţilor. Câmpiile, dealurile şi munţii formau adevărate trepte de relief. Dacă din peisaj aş fi putut decupa culmile, m-aş fi întors în inima Toscanei. Şi totuşi, o emoţie mi-a fulgerat trupul, întorcându-mă în vreme. A fost suficient să închid ochii şi să-mi imaginez . . . Agonie şi extaz.  

   Euforic peste măsură, eram impulsionat şi puţin confuz. Mi-am pierdut luciditatea! Goneam spre Klagenfurt, Worthersee, spre … nicăieri. Pentru un angrenaj mai bun, am coborât lanţul pe ultimul pinion. Rulam mâncând pământul, bezmetic, parcă spre alte dimensiuni. Doream să ajung într-un punct, oricare, dar nu aveam o destinaţie. Erau momente de uluială! Dar traficul m-a readus cu roţile pe asfalt, la porţile Klagenfurtului.

   Dacă Grazul mi-a plăcut mult, nu pot spune mult şi despre capitala Carintiei. Un oraş de duzină, fără strălucire, dar cu toate acestea, plin de turişti! Chiar prea mulţi turişti, în raport cu ce oferă. Dar asta până la un moment dat.

   Am pornit explorarea, din centru, urmând a reveni în acelaşi loc. Interesantă mi s-a părut dispunerea străzilor, în ordine, ca o tablă de şah. Un fel de Alexandria mioritică. Toate arterele sunt tixite de magazine, buticuri, gelaterii, florării şi tot felul de localuri: cluburi, baruri, puburi, cafenele şi restaurante. Probabil, oraşul excelează în privinţa vieţii de noapte. Să nu uit de verdeaţa care te îmbie la fiecare pas. Curaţenia şi ordinea, civilizaţia, nu mai sunt chiar un plus pentru oraşele Austriei. Foarte îngrijite, toate sunt lafel. Deja, o banalitate. Mi-a atras atenţia Domkirche, o biserică sobră, dar frumoasă, amplasată ciudat, între clădiri înalte, moderne – business. Cultural, Klagenfurtul nu stă foarte bine. Fără tradiţie, ofera doar Landesmuseum şi alte câteva locuri în care se organizează expoziţii temporare. 

   Întors în buricul târgului, am admirat Neuer Platz. Piaţa e dominată de Lindwurn. Localnicii îl consideră simbolul oraşului. Statuia reprezintă un monstru care avea să piară în luptă. Asemănător poveştii cu Sf. Gheorghe şi balaurul? Foarte probabil. Grupul statuar este terminat de Maria Terezia, foarte atentă la desfăşurarea luptei.

   O bifă scurtă în dreptul Klagenfurtului şi înainte, spre lac. Da, dar pe unde? Am rătăcit câteva minute pe enorma tablă de şah, ghidat de câteva indicatoare. Nu, nu erau adresate autoturismelor. Veneau în ajutorul bicicliştilor, pietonilor, tuturor celor care se deplasau altfel decât cu maşina.  Ajutor pentru alţii, nu pentru mine. Nu reuşeam să urmăresc indicatoarele mai mult de două intersecţii. Ori lipseau, ori am un simţ al orientării slab dezvoltat. Chiar nu mă descurcam! Asta, până să văd verde în faţa ochilor. Eram năucit! Încotro?

   Puţin confuz, găsec direcţia. Şi după un sfert de oră pedalată, slalomând printre biciclişti, pietoni, rolleri şi persoane care foloseau tot felul de mijloace de locomoţie,  ajung pe malul lacului. Încep să înţeleg de ce Klagenfurtul e un furnicar, plin de vizitatori. Worther See atrage turiştii ca un magnet.

   Lacul se prezintă într-un cadru natural de vis, înconjurat de munţi şi dealuri. Atăt de frumos, încât nu ştiu ce rută să aleg. Sudică sau nordică? Dau cu banu`- pedalez pe malul nordic.

   Priveliştea e încântătoare. Crestele Karawanken Alpe se ridică deasupra luciului apei, spre cer, foarte sus. Mult prea frumos pentru a nu mă răsfăţa cu un prânz aici, locul despre care cei mai mulţi plimbăreţi spun că este varianta austriacă a Rivierei franceze. Întradevăr, paradisul relaxării. De la sporturi nautice până la drumeţii montane, poţi practica tot ce-ţi trece prin minte. Şi sedentarismul este foarte bine conservat, putându-ţi petrece tot concediul trântit într-un hamac, în gădina vreunei pensiuni, chiar pe malul lacului. Liniştea e desăvârşită, în ciuda numeroaselor ştranduri – Strandbader,  ticsite cu copii. Zona e un furnicar.

   Am colindat câteva terase până să găsesc un loc pentru a mânca. Dar a meritat. În primul rând am fost puţin cam reticent văzând parcarea de la intrare, destinată bicicletelor. Nici o biţă nu era legată. Evident, doar eu am remarcat acest aspect, iar la cât de nautural se purtau ceilalţi, cu siguranţă nimeni nu se gândea la furt. Există şi oameni relaxaţi, pe a căror normalite o văd anormală. Toţi erau veseli, cu frunţile descreţite, zâmbăreţi, calzi. Parcă toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Toţi se salutau şi nu se priveau cu ranchiună sau invidie. Nimeni nu mă privea lung, ca pe un ciudat, un străin, un intrus.  Valorile lor sunt cu totul altele faţă de … Mai presus de orice, sunt oameni. Simplitatea şi naturaleţea a tot ceea ce mă înconjura, mă dezarma. Tot ceea ce înseamnă frumos regăsesc în lucruri simple. Dar simplitatea e foarte complicată. Devenisem stingher, chiar frustrat.

   Localul ales mi-a oferit plăcerea relaxării la câţiva paşi de apă. Am savurat Frittatensuppe, o supă limpede cu bucăţi de clătite. Cu riscul de a suporta eventualele consecinşe, nu m-am putut abţine de la Schweinsbrate mit Semmelknodel – friptură de porc asezonată cu găluşte, salată şi sos. Un deliciu! M-am răcorit cu un pahar de bere rece, produsă de proprietarul terasei. Ce viaţă!?

   Cum timpul nu-mi permitea o şedere îndelungată, am renunţat la scăldat. Poate reuşesc mâine dimineaţă să mă înviorez în apa lacului Millstatter. 

   Până la Velden am rulat pe malul lacului, bucurându-mă în continuare de minunăţiile naturii. Micuţa şi cocheta staţiune, este punctul de întâlnire a celor două radweg – nordică şi sudică. Aşezarea nu poate fi ignorată de împătimiţii jocurilor de noroc. În materie, este punctul fierbinte din zona lacului, aici regăsindu-se cazinoul.

   Puţin întârziat şi cu perspectiva unei ploi zdravene, am iuţit ritmul. Cei 57 km până la Seeboden, via Villach – Spittal an der Drau, înseamnă cel puţin trei ore. Ar fi bine, dar … cine ştie? Nu ştiam, dar bănuiam. Văzduhul s-a întunecat, iar orizontul îmi dădea fiori. Undeva în zare părea că s-a deschis Cutia Pandorei. Colac peste pupăză, am rătăci puţin drumul, învârtindu-mă câteva minute între două sate, uitate de lume, la marginea pădurii. N-am văzut picior de om, iar cele doar câteva case păreau părăsite. Nu-mi dau seama cum m-am rătăcit, în condiţiile in care un singur drum făcea legătura cu civilizaţia. Un mister! Bine, bine, dar pe cine întreb? Cum ies la liman? Fiind în voia sorţii, nu mi-a rămas decât să cer ajutor divinităţii. Dar până să mă dumiresc, am revenit în traseu, exact pe malul râului Drau. Mulţumesc!

   Goana a continuat pe un macadam fin, bine înterţinut. Ferit de vânt, am avut un ritm bun, înaintând cu o medie de 25 km/h. Înghiţeam kilometru după kilometru, traversând superbe zone rurale, lanuri de cereale şi plantaţii de tot felul. Simţeam adevărata Austrie rurală. O altă lume faţă de ceea ce văzusem. Liniştea era apăsătoare, îmi dădea fiori. Prea multă linişte mă oboseşte. 

   Praful ridicat de roţi a acoperit bicicleta şi, puţin, tenul. Substanţa compusă din praf şi transpiraţie creează o senţaie tare plăcută. Combinaţia apă-nisip din bidonul ataşat cadrului mi-a albit dinţii. Cu ocazia achiziţionării recipientului am primit asigurări că este ermetic. Se vede :). Dar nimic nu mă putea deranja. Atât de bine mă simţeam încât am trecut ca gândul prin Villach. Pur şi simplu, oraşul nu m-a interesat. Oricum, îmi place să cred că n-am pierdut nimic.

   Potopul era inevitabil. S-a întunecat în aşa hal încât nu mai puteam rula cu viteză prea mare. Nu aş fi văzut în timp util eventualele pericole. E drept, am încetinit şi din cauza suprafeţei de rulare. Acum aveam parte de pietre, pe alocuri chiar bolovani, iar denivelările mă ţineau încordat la maxim. O pană mai lipsea!

   Pista de biciclete mă încetinea. Trebuia să merg şi mai repede, ceea ce însemna să ies în şosea. Cu toată viteza înainte!  Media orară a crescut, la fel şi bătăile inimii. Picioarele îmi ardeau. Mişcarea devenise mecanică, iar eu nu mai simţeam nimic. Goneam, îndreptându-mă spre ploaie. Din păcate şi ea venea spre mine. Cine ajunge primul la Spittal?

   Nu aveam nici o şansă. Trebuia să mă opresc. M-ar fi prins în plin câmp şi sigur nu mi-ar fi iertat îndrăzneala de a o înfrunta. Chiar nu aveam nevoie de vreo pneumonie, aşa că, m-am oprit în satul Neuolsach, cu 13 km mai devreme decât ar fi trebuit. Am fost inspirat. La câteva minute după ce am parcat bicicleta în garajul pensiunii, a început ploaia. Tunetele anunţau o răpăială în toată regula. Dar nu a fost deloc aşa. A picurat doar două minute. Nici asfaltul n-a avut timp să se umezească. Ca şi cum nimic nu ar fi prevestit o ploaie zdravănă, un curcubeu minunat mi-a încântat privirea. Frumuseaţea lui mi-a alinat puţin şi durearea picioarelor.

   Până-n amurg mai aveam timp să ajung la Spittal a. d. Drau. Doar timpul îmi ţinea partea. Eram epuizat. Mai mult, deja mă tocmisem cu her Gregor pentru o noapte de cazare, mit frühstück. Mi-a oferit şi o bere, din parte casei. Drăguţ din parte sa, dar îmi doream o cadă în care să mă înmoi, un simplu duş nu ar fi fost suficient. A, mai vreau şi un pat în care să mă tolănesc. 

  Îmi trag sufletul savurând berea. Ce ar fi dacă mâine mi-aş petrece ziua relaxându-mă? Între noi fie vorba, mă cam doare…