Eternul cocoş, orătania care nu m-a slăbit o clipă în aceste zile, cântă iar. La fel de impersonal, aceeaşi tonalitate. Nici o licărire de geniu, nimic. Parcă-i un magnetofon blocat de banda prinsă aiurea. Şi totuşi, ceva-i schimbat. Nu, nu linia melodică, ci ora. Ceasul bate de nouă. Ce înaripat puturos!
Cobor din pat, pe rând, câte un membru. Cele inferioare mai întâi, restul după. Din patru labe reuşesc să mă şi îndrept, iar în scurt timp să-mi ţin echilibrul în capul oaselor. Nu funcţionez. Casc, mă întind, oftez şi-njur. Nu mă repet minute bune. „Vere, azi e una din acele zile. Ai grijă!”, îmi spun, pornind pe trepte spre curtea interioară. Cobor doar trei şi-mi intersectez privirea cu a Ancăi, fata gazdei. Are obrajii rumeni. Continuă să citești Căscat, după oftat
AlexandruAlupei .Blog 