De la Arbore la Putna

 – Să înţeleg că nu mai am ce vizita?

 – Poţi vedea casa, ş-atât. Spune-mi!, d-aci, încotro?

 – Nea Vasile, La Putna, prin Rădăuţi. Sper să ajung până la amurg.

 –  Du-te, ficior, cu Dumnezeu înainte! Dar nu te sfătuiesc să apuci spre Volovăţ, îi prost drumul. E neasfaltat. Mergi pe la Milişăuţi, iar la troiţă faci stânga.

 –  Aşa fac. Mulţumesc mult de tot pentru timpul acordat. Să ne vedem cu bine!

 – Doamne-ajută, băiete!

    Şi dus sunt, plin de energie, euforic. Dar dealul şi al său urcuş lung îmi curmă elanul. Toropeala mă moleşeşte şi nici măcar nu adie vântul. Răzleţ, umbra arborilor mă fereşte de arşiţă. Sudoare abundă, dar totul se risipeşte pe scurta coborâre.

    Văd şi troiţa din Milişăuţi. E chiar în centrul satului. Cu mişcări atente şi lente traversez şoseaua, pentru a mă înscrie lângă marginea din dreapta. Cred că mi-a căzut glicemia. Probabil am pierdut-o undeva pe drum. Nu-i nimic, ROM cel mic îmi dă putere să ajung la Rădăuţi. Sunt doar nouă kilometri.

    Tot drumul mă gândesc doar la o ciorbă rădăuţeană. Mai greu e cu găsitul unui local în care să o pot mânca. Însă aşteptarea a meritat. Ciorba, asezonată cu un ardei exasperant de iute, îmi ajunge direct la suflet. Iami-iam!

     Îi simt încă savoarea, şi deja mă plimb prin curtea celui mai vechi monument religios construit din piatră.

    Mănăstirea Bogdana a fost construită în 1359, sub domnia lui Bogdan I, ca necropolă voievodală. Aci se odihnesc primii domnitori moldavi: ctitorul, Laţcu-Vodă, Roman I, Ştefan I şi Bogdan Voievod. Poate şi din cauza poverii istoriei bogate pe care o poartă, aşezământul pare tern. Hai, totuşi, să văd şi interiorul. Da, are culoare. Monotonia e spartă de picturile din altar. Datează din secolul XV.  Şi cam atât.  Odihnească-se în pace!

     Au trecut două ore peste miezul zilei. Soarele-i la zenit, dogorăşte. Să mă ascund de el în parcul oraşului sau să-l înfrunt? Mă scormonesc de-o monedă,  şi întru-un târziu o găsesc. Dau cu banu`. Se ridică, se învârteeeee … şi cade. Pffff, tre`să plec!

     Până la Putna sunt 32 km via Gălăneşti şi Vicovu de Jos. Două treimi din drum sunt parcurşi exact sub soare. Rezultatul?, se poate observa pe braţe şi picioare. O nouă vară pe care o voi petrece la plajă, în tricou şi pantaloni lungi. Nu pot apărea în public chiar aşa!

     Şi dăi, şi liptă cu asfaltul care mai-mai că se prinde de cauciucuri. Şontâc, şontâc, înaintez. Cumva, totul se animă. Mai bine spus, şoseau. Multe care ticsite cu fân şi o grămadă de cireşari, căci atât în stânga cât şi în dreapta sunt numai cireşi. Cerşesc şi eu câteva. Ficiorul, căţărat pe capota unui tractor, nu prea are simţul măsurii. Primesc două crengi. Mi-e cam jenă, dar depăşesc momentul.

     Savurând fructele am uitat şi de soare şi de tot. M-am trezit la poarta celui mai puternic nucleu monahal românesc. Sunt la Mănăstirea Putna.

     Din ansamblul ctitorit de Ştefan cel Mare între 1466 şi 1469, se mai păstrează doar turnul trezoreriei. Edificiul e impozant şi impresionant. Poate şi datorită faptului că aici îşi doarme somnul de veci însuşi Ştefan, marele domnitor al Moldovei, dar şi membrii familiei. Înconjor lăcaşul şi intru în muzeul amenajat în incinta mănăstirii. Normele de securitate seamănă cu cele de la clădirea parlamentului britanic. Oarecum de înţeles, căci găzduieşte manuscrise, obiecte de cult şi ceramică, toate din perioada medievală. Îmi par mai puţin interesante. Sunt atras de colecţia de broderii bizantine. E considerată printre cele mai frumoase din lume. Subscriu!

   Auzisem că biserica mănăstirii a fost pictată şi în exterior, dar datorită alunecărilor de teren şi a invaziei cazacilor, a fost devastată, iar după reconstrucţia sa dintre 1653 şi 1662, exteriorul nu a mai fost pictat. Păcat.

   Păşesc în casa Domnului, şi imediat privirea-mi fuge spre mormântul domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt. Preţ de câteva clipe mă reculeg … , stând exact, fix în faţa cavoului. Nimeni nu mai poate face vreo poză. Murmurul celor din spate, în crescendo, m-a trezit, şi am început să-mi croiesc drum printre privirile încruntate ale fotografilor. Oare de ce-s nervoşi?

  Nu mai acord o prea mare atenţie restului interiorului. Ies, gândindu-mă de ce oare în popor se spune că Mănăstirea Putna a fost un izvor nesecat al bogăţiei de Dumnezeu şi de neam? Poate-mi spune mama-bună, când ajung acasă. Până atunci aflu ce e o mănăstire… Credeam că e altceva.

   Gata, plec. Îmi îndrept ghidonul spre ieşire şi pornesc. Bag de seamă că nu am o destinaţie anume, dar cumva, nu ştiu cum, ghidonul trage dreapta, spre aleea lăturalnică. Mă prind repede; spre chilia în care a trăit sfetnicul cel mai apropiat al domnitorului.

    Parcurg aproape un kilometru până la ditai stânca în care Daniil Sihastrul şi-a săpăt o grotă în care a dăltuit un paraclis. Mă aşteptam să observ doar urmele palpabile lăsate de Daniil: altar, naos, pronaos şi chila săpată dedesupt, tot în piatră. Dar nu a fost chiar aşa. Sub scară am găsit amenajat un loc, la prima vedere, pitoresc. Un nene s-a gândit că această chilie ar trebui păzită şi îngrijită, iar din acest motiv s-a instalat aici. Asta bag de seamă văzând plapuma şi cele câteva ţoale aşezate ordonat. A!, mai e şi o cutiuţă goală, pe fundul căreia sunt aranjate câteva monezi şi două bancnote.

   

   Apusul mă cam zoreşte, aşa că plec. Unde? Să caut o gazdă … Pot spune că m-am pripit, deoarece nu am avut nevoie decât de zece minute pentru a găsi Casa Maria.

   Maria, gazda, e minunată. Aş vrea să povestesc cu dânsa ceasuri întregi, dar nu prea mă mai ţin balamalele. Poate mâine dimineaţă. Acum vreau doar să mă spăl şi să mă afund într-o plapumă. Mă scuz, ignor grădina şi răcoarea serii, şi urc la mansardă. Nici un duş, nimic. Cad lat pe colţul patului şi adorm îmbătat de miresme.

traseul celei de-a doua zile

http://www.bikemap.net/route/1831051#lat=47.77949146018&lng=26.058323583984&zoom=10&maptype=ts_terrain

Întoarcere în timp

   Alarmă? Deșteptător? Nu există așa ceva. Aici, în Cotu Băii, cocoșul dă ora exactă. La 5.15, fix. Și-l urmează câinele. Latră vreo 20 min, fără pauză. Un adevărat performer.

   Mă foiesc, mă întorc, bag capul sub pernă, trag plapuma peste cap, dar nu reușesc să mai adorm. Doar frânturi, ațipeli.

   Pe la 6.30 ies din casă călcând pe vârfuri, ca nu cumva să deranjez. Constat rapid că n-am pe cine.

– Neața, Aleex!

– Bună dimineața!, răspund mirat.

   Se pare că dimineață a fost mult, mult mai devreme. Antonica și Dumitru sunt deja transpirați de muncă. Porcii s-au săturat de mult, găinile zburdă prin curte, iar vaca e pe islaz de-un ceas. În bucătăria de vară lemnele troznesc, asigurând temperatura necesară fierberii mâncării. Pe foc bolborosesc trei oale. Asta-i înviorarea de dimineaţă, urmează prășâtul.

    Mă așez pe prispă și imediat sunt transpus în paradis. Dacă ieri la prima oră aveam dificultăți în a respira, în București fiind, acum îmi răsfățat nările cu miresme de fân proaspăt cosit amestecat cu parfum de tei și puțin iz de animale. Nu mai zic de răcoarea dimineții căci sunt înfofolit cu geaca. Ce diferență! Două lumi total diferite. Mi-ar plăcea totuși să aleg ceva între ele. Sunt extreme. Una-i încremenită undeva în negura timpului, iar cealaltă e trepidantă, tot timpul în ton cu ultimile noutăți în materie de orice. Inclusiv cu risipirea bunului simț.

    Ehe, dar fiecare cu ce-l doare. Așa că încalec bicicleta și pornesc spre Spătărești, de unde cotesc stânga pe E85 în direcția Suceava. N-am timp să iau pulsul traficului căci în câteva minute ajung la Fălticeni. Cei 5 km sunt în coborâre. Străbat orașul, lăsând rapid în urmă localitate în care s-a născut tata, exact așa cum însuși a făcut-o acum 56 ani.  Continui deplasarea pe același DN2, pedalând douăzeci și ceva km lungiți pe dealuri și văi. Experiența e teribilă! Permanent sunt cu ochi-n patru. Tronsonul e foarte circulat, mai ales de camioanele ai căror șoferi nu seamănă prea mult cu cei austrieci. Sunt depășit la mustață, împins spre șanț, dar măcar atenționat de niște goarne infernale, luuuungi… Avantajul e că știu măcar cine sunt acești stăpâni ai șoselelor. Numele sau poreclele lor acoperă o treime din parbrizul autovehiculului. Cum de mă observă? Ăştia-s aşii, elita! Totuși, n-a fost chiar o surpriză, mă așteptam la un asemenea tratament.

   Ajung cu bine în fosta capitală moldavă și mă opresc la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou. Câțiva nevoiași văd în mine un străin și mă asaltează. Îi dezamăgesc repede. Contra unei donații modice pentru refacerea lăcașului, îmi permit să-l rog pe puștiul de la intrare să arunce din când în când câte o privire bicicletei. Zis şi făcut. „Mergeţi liniştit!”.

   Mă strecor printre enoriaşii pioşi şi păşesc în biserica cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă”. Construcţia edificiului a fost începută în 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb (1505 – 1517) şi terminată de Ştefăniţă (1517 –  1527) în anul 1522.

   Până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou a fost reşedinţa mitropoliţilor Moldovei. Din 1991 devine sediul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Biserica este construită în stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare, în plan triconic. Are pridvor, pronaos, naos şi altar. În 1534, în timpul domniei lui Petru Rareş, edificiul a fost pictat atât la exterior cât şi în interior de către meşteri rămaşi necunoscuţi până în ziua de azi.  Pictura a fost executată în frescă, după hermeneutica bizantină.

    Coborându-mi privirea de la frumoasele picturi remarc gravurile din metal ce împodobesc sicriul cu moaştele Sf. Ioan cel Nou. Sunt 12 plăci  de argint, aşezate pe lemnul de chiparos al sicriului şi înfăţişând diferite episoade din martiriul Sfântului Ioan. Moaştele au fost aduse la Suceava în 1402 de Voievodul Alexandru cel Bun.

   Mai rămâi puţin, te rog!, îmi spun, dar…